Cînd vine vorba despre muzică nu mi-a plăcut niciodată să răscolesc în cutia cu casete sau cu viniluri a părinţilor. În muzică nu mi-a plăcut niciodată să mă raportez la vechi, am încercat să mă raportez cît mai mult la prezent. Am înţeles valoarea unor trupe care au făcut istorie (The Doors, Pink Floyd, The Beatles etc.), dar nu i-am înţeles niciodată pe cei de-o vîrstă cu mine, dar cu aceleaşi gusturi muzicale ca ale părinţilor sau, mai rău, ca ale bunicilor noştri. Mi s-au părut întotdeauna nişte nostalgii lăsate moştenire, care inhibă orice altă curiozitate. Îmi place să încerc şi să fiu la curent cu tot ce e mai nou. Îmi schimb destul de des gusturile muzicale şi rareori mă mai uit cu nostalgie în trecut. Îmi place să urmăresc în timp real evoluţia unor trupe, de la album la album, de la o colaborare la alta, de la un stil la altul. Restul e istorie, nu muzică. Muzica se ascultă în prezent, în timp real (live dacă se poate), nu în trecut. Cu toate astea, îmi plac foarte mult remix-urile, cover-urile, mashup-urile şi reinterpretările, poate doar în acest fel pot spune că mă raportez la vechi, cînd vine vorba de muzică. E oarecum natural şi inevitabil. Din moment ce totul s-a scris, acelaşi lucru se poate spune şi despre muzică, totul s-a cîntat. Un caz special îl reprezintă mashup-urile, care suprapun două sau mai multe piese din genuri total diferite – un fel de palimpsest audio. De exemplu, Notorius B.I.G. şi The xx. În teorie sună ca nuca-n perete, dar în realitate sună excelent. Un adevărat revival al hip-hop-ului din anii ’90. O combinaţie care lărgeşte gusturile hipsterilor fixaţi şi ei doar pe anumite genuri şi artişti (indie, să zicem). În cazul de faţă, The xx îl recontextualizează pe rapperul american, îl aduc din nou în prezent. De asemenea, Lil Wayne, fenomenul „weezy baby“, pe de-o parte kitschos, pe de altă parte atît de ciudat încît e de-a dre