Hotărât lucru, PSD-ul suferă de sindromul împiedicării de propriii săi membri. “Episodul Geoană” a avut un precedent – “Episodul Năstase” care, la rândul său, a avut ca precedent “Episodul Iliescu”. Asemenea lui Cronos cel din mitologie, partidul ăsta îşi devorează propriile odrasle cu naturaleţea cu care alţii îngurgitează preparate tradiţionale. Singura particularitate o constituie faptul că, la fel ca într-un cunoscut proverb, autorii carnagiilor devin la rândul lor victime, făcându-le altora ceea ce lor nu le-a plăcut.

Cazul Goeană este reprezentativ din acest punct de vedere. Astăzi el se află în postura de victimă a celor care până mai alaltăieri, când avea pâinea şi cuţitul, nu ştiau cum să-i intre în voie. La rândul său, după jocul politic al veteranilor care l-au scos din schemă pe fondator, la Congresul din 2005, plasându-l pe el într-o funcţie cu totul neaşteptată, a devenit maestrul de ceremonii al “lichidării” lui Adrian Năstase, din funcţia de preşedinte al Camerei, în 2006. Ca şi el, astăzi, Năstase obţinuse pentru partidul pe care-l reprezenta, tot vreo 5 milioane de voturi, dar cu câteva mii mai puţine decât cele care l-au dus pe Băsescu la Cotroceni. Asta n-a mai contat pentru preşedintele de atunci, care a acceptat cu inima uşoară sacrificarea funcţiei pe care o deţinea partidul, de dragul unei imagini mai plăcute în ochii celor pentru care imaginea nu conta. Conta doar funcţia. Căzut parcă din lună, Geoană se întreabă acum de ce ar face Ponta ceea ce a făcut el atunci? De ce ar renunţa la funcţia de preşedinte al Senatului – pe care este aproape sigur că Puterea nu le-o va lăsa de bună voie – doar ca să-i dea lui peste nas, că s-a dus la prietenii din America, fără să-i ceară lui voie?

Numai că Mircea Geoană poate muri – politic – cu dreptatea în braţe şi cu iluzia că cei 5 milioane de români l-au votat pe el personal şi nu alternativa