M-ai întrebat dacă m-am îndrăgostit de tine când te-am văzut. Da. Deşi te iubeam de dinainte. De când te-am visat în forma pâinii calde. Apoi am aflat că eşti. Te iubeam cu frică şi aşteptare. Cu unghiile înfipte în lemn. Oricare. Mi te imaginam Anastasia. Dar asta ştii. Când te-am văzut, am tăcut. Şi ştii că tac rar. Numai când sunt fericită. Nu mă aşteptam să mă priveşti. Nu aşa. Ţi-am căutat un semn şi l-am găsit. Abia atunci ţi-am dat drumul. Ştiam că nimeni nu te va putea lua. Miroseai a dulce. A om. A minune. A vreau. A sunt.
Pe urmă, ţi s-a făcut foame. Şi n-ai cerut. Ai luat. Iar eu m-am rostuit întâia dată. După tine. După voia ta. Şi mă lăsai să te respir. Ca şi acum. Duminică mi-ai cerut să vorbim. Îmi căutai ochii şi mâinile. Iar eu am căutat un loc numai pentru noi. Nouă nu ne trebuie loc mult pentru că nu ne despărţim niciodată, mi-ai spus. Şi m-am cutremurat. Sunt mică lângă tine. Şi mă tem. Prea des. Cum se poate ca un om ca tine să aibă nevoie de mine? Aş vrea să-ţi semăn. Măcar puţin. Iar dacă nu ştiai cât mă intimidezi, afli acum. Chiar dacă nu înţelegi. Eu, da.
Mi-ai văzut lacrimile de curând şi m-ai certat. Tu nu te iubeşti cât te iubesc eu. M-ai ridicat. Din nou. Şi m-ai dus să mă culci. M-ai mângâiat până te-a luat somnul. Ţi-am prins părul tot în palme şi te-am mirosit. Şi ţi-am şoptit până m-a luat şi pe mine: Să nu-ţi fie frică, să nu-ţi fie niciodată frică, orice, dar nu frică. De dimineaţă, m-ai îmbrăcat cum ai vrut tu. Apoi te-ai depărtat ca să mă poţi privi. Eşti cea mai frumoasă femeie de la serviciu. Cum să nu fiu, dacă vin de la tine?
Am plecat. M-am rătăcit în ale zilei. Tu m-ai sunat să-mi povesteşti minutul ăla. Pe mine mă chemau mai mulţi oameni deodată. Şi m-ai simţit atunci că nu sunt a ta cu totul. Nu-ţi pasă că mă iubeşti, mi-ai zis. Şi, dintr-odată, nimeni n-a mai fost. Doar noi şi ruşinarea mea. Îmi poves
