Dacă prin tăierea la jumătate a datoriei publice a Greciei, partea rămasă din datorie ar deveni plătibilă (desigur cu un efort de austeritate ce ar reveni poporului grec), varianta aleasă pentru înfruntarea gravelor probleme ale datoriilor din zona euro, variantă incluzând respectiva înjumătăţire, ar fi reprezentat într-adevăr o soluţie.

Din păcate, partea rămasă din datoria publică grecească este imposibil de plătit, orice efort de austeritate ar fi impus! Datoria este în continuare prea mare pentru a fi achitată. În plus, programele de austeritate deja impuse în Grecia duc inevitabil la o scădere a economiei, complicând şi mai mult sarcina achitării datoriei. Ca atare, problemele generate pentru zona euro de către datoria Greciei rămân de fapt intacte. Ca şi cele create de datoria altor ţări din zona euro.

Indiferent dacă se recunoaşte sau nu, problemele datoriilor, odată trecute de anumite limite - şi aceste limite au fost supradepăşite de mult! -, nu mai pot fi rezolvate fără falimente, adică fără a fi plătite de cineva în mod net şi încă de la începutul tratamentului. Tot transferate de colo-colo, nu se face altceva decât se produce o adâncire a acestora în cerc vicios.

Actualele datorii publice uriaşe din zona euro sunt, desigur, în parte lăbărţări ale cheltuielilor statelor în scopuri politice sau chiar populiste, dar, în principal, sunt de fapt preluări statale ale unor angajamente financiare instabilizatoare făcute de sectorul financiar-bancar privat în scopuri de profit lejer şi rapid prin redistribuiri masive şi necontrolate în defavoarea sectoarelor reale ale economiei. Cazul Greciei este prin sine semnificativ. Oricât ar fi vrut statul grec să se întindă peste plapuma proprie şi oricât ar fi minţit, datoria sa nu ar fi ajuns atât de dramatică pe cât este dacă nu s-ar fi găsit bănci, fonduri de investiţii şi individuali privaţi, nu doa