Foto: Cristian Marcu În acest moment, „tragedia greacă” e prezentată de puterea de la Bucureşti ca un pericol de evitat, ca un drum pe care o putea lua şi România dacă nişte oameni înţelepţi nu s-ar fi ocupat cum trebuie de destinul ei. Nu mărim salariile ca să nu ajungem ca grecii! Nu mărim pensiile, din acelaşi motiv. Dezmăţului de la Atena îi opunem apetitul românesc pentru „prudenţă”, noua zeitate la care se roagă Traian Băsescu în ultimele zile.

(Pentru cei care iubesc mitologia, ţin să precizez că toate astea au o explicaţie istorică. Conform legendei, Metis, zeiţa prudenţei, a fost prima iubită a lui Zeus. La început a încercat să scape avansurilor sale, însă la final a cedat, şi din relaţia lor s-a născut Atena. Cum ştim din stenograme cine e Zeus, totul se leagă, nu?)

Ideea că trebuie să muncim şi să facem sacrificii ca să nu ajungem ca grecii este şi greşită, şi nocivă, pentru că obturează realitatea şi permite abuzuri de interpretări.

În primul rând, problemele Greciei nu seamănă cu problemele României. Cetăţeanul grec a căzut, poate, de la etajul trei la etajul doi al nivelului de trai, în timp ce cetăţeanul român se află încă la parter şi riscă să ajungă la subsol. Sacrificiile impuse în 2010 bugetarilor români au fost semnificativ mai mari decât cele impuse la Atena. Discursul absurd al lui Băsescu de atunci şi de acum a fost de genul „să evităm situaţia lor, dând însă naştere unei situaţii şi mai grele”.

În al doilea rând, problema românească este complicată de faptul că la noi se suprapun două crize. Sub criza economică internaţională se ascunde criza tradiţională a sistemului românesc, care a devenit acută în ultimii ani. Instabilitate politică, austeritate tot mai pronunţată, haos economic. Această criză se exprimă şi prin incapacitatea de a genera proiecte pe termen lung, de a continua puţinele proiecte lansate, prin incomp