În 1999 aţi scos albumul de cover-uri după Dylan, Alb-negru. L-aţi şi reeditat în urmă cu doi ani. Ce înseamnă pentru un muzician să reia, să reinterpreteze cîntecele cuiva, să le aducă din trecut în prezent?

Sînt artişti care-mi plac şi am constatat că cei care nu ştiu limba engleză pierd foarte mult atunci cînd ascultă nişte cîntece care au texte interesante. Sigur, nu e vorba despre cîntecele la care textele sînt doar nişte pretexte, cum se întîmplă cu cele din prima perioadă a Beatles-ilor, de exemplu. Întîlnirea cu Dylan, însă, a avut un impact foarte mare asupra versurilor lor. Şi dacă Beatles au început să se uite cu mai multă atenţie la text, Dylan a început să se uite cu mai multă atenţie la muzică, după această întîlnire.

Ideea propriu-zisă a albumului meu de cover-uri a avut-o un prieten foarte bun. Se pare că a fost una bună din două puncte de vedere: pe de o parte pentru că s-a vîndut, de aceea l-am reeditat, şi pentru că l-am cunoscut pe un domn de la Sony, specialist şi un mare iubitor de Dylan, care mi-a trimis, la un moment dat, un e-mail în care mă invita să particip la un Best of cover-uri Dylan cu un cîntec în română de pe albumul meu.

În ceea ce priveşte albumul meu Dylan, ce am făcut nu sînt chiar nişte traduceri ale textelor lui, ci am vrut, cumva, să-mi spun părerea despre el. Unele dintre versuri sînt foarte aproape de textul original, dar altele sînt mai degrabă nişte reinterpretări.

Cînd te apuci să cînţi nişte cîntece pe care Dylan le-a scris în ’62-’63, într-un anumit context şi social, şi politic, şi de vîrstă (era foarte tînăr pe atunci), şi le cînţi în anul 2000 e evident că n-o să mai fie deloc important Războiul din Vietnam. Şi cînd vrei să faci o variantă care să funcţioneze, iei doar esenţa, iar lucrurile care ţin de context nu le mai pui.

Mulţi dintre cei care mă cunosc mi-au zis în ’90 că s-a cam t