Au trecut suficiente zile de la discursul Regelui Mihai I în Parlament, la 25 octombrie. Am avut, aşadar, răgazul să citesc mai toate reacţiile, comentariile şi opiniile. Aşa cum mă aşteptam, am găsit tot ce se putea găsi: de la „istoric“, „memorabil“, „generaţiile viitoare îşi vor aminti cu emoţie“, pînă la „nimic deosebit“, „moft“, „irelevant“, „degeaba“, trecînd prin „manipulare“, „plan“, „complot“ şi, firesc, multă, foarte multă politică. Tonurile folosite au fost, de asemenea, de o imensă varietate – şi elegie şi furie, şi lehamite şi entuziasm, şi analiză rece („de text“) şi băşcălie. Şi tabloul psihologiilor a fost complet: extaz la unii şi nervi la alţii, superioritate contrariată, pe ici, şi mîndrie robustă, de plebeu cu mîneci suflecate, pe colo, respect bisericos într-o tabără, ochi exasperaţi în tavan la cealaltă. În fine, trecerea Regelui prin Parlament a întrebuinţat serios toate resursele de talent, inteligenţă şi, vai!, morală a stelelor jurnalismului românesc şi, chiar dacă apariţia Majestăţii Sale la tribună nu o fi fost foarte spectaculoasă, rîndurile revărsate asupra naţiei de tagma editorialiştilor şi analiştilor TV au fost copleşitoare. Ca să zic aşa, concluzia generală a lecturii presei este că am trăit din plin evenimentul. Şi bine am făcut!
A existat o singură idee care a părut că face consens: cei care nu au fost acolo, deşi ar fi trebuit să fie, au fost beşteliţi de toată lumea pentru absenţa lor.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceAbia într-un cîmp atît de vast al relatărilor, adaug şi eu mărturisirea mea, nu pentru a lămuri, ci pentru a contribui. E util, cred, să spun şi eu, ca unul care a fost de faţă, ce am văzut şi ce am gîndit în minutele acelei şedinţe solemne. Că se vor enerva unii, sînt sigur. Că se vor amuza alţii, poate. Că vor fi şi dintre cei care vor cădea
