Avem, cred, mare nevoie de exercitii pe scara larga de loialitate. Este ceea ce ne-ar face solidari si puternici, iar unitatea ar face ca raul din lume sa fie mai putin intens si strident. In definitiv, loialitatea tine de increderea in celalalt. Loialitate. Prin sfera sa de intelesuri, acest cuvint-problema trimite spre o notiune nascatoare de intrebari. Traim, se vede aproape la tot pasul, intr-o lume in care a da dovada de loialitate nu mai inseamna mare lucru. S-au fixat deja, in discursul si in comportamentul public, alunecari precum „cine sapa groapa altuia departe ajunge" ori „bine faci, rau gasesti". De la gestul marunt pina la oscilatiile cele mai ample se poarta cu mindrie intoarcerea omului intre ramurile stufoase ale copacului ancestral din care a coborit. Sa exemplificam. O femeie cu un copil in brate da sa coboare dintr-un tramvai, iar hoarda, formata din superbe exemplare cu infatisare omeneasca, se buluceste, urla, calca totul in picioare, inainte ca biata fiinta sa se poata refugia in siguranta pe trotuar. Deducem dintr-un asemenea scenariu cotidian ca, in viziunea hoardei, politetea este o neputinta si ca, de fapt, lipsa de obraz are intiietate. Or, a fi loial presupune respect si politete. Un om promite altui om ceva, dar apoi, ca printr-un facut, ceea ce s-a promis devine, in cel mai bun caz, vorba in vint. In cel mai rau caz, cel ce a promis isi varsa veninul asupra „beneficiarului" promisiunii, cu intentia clara de a demonstra ca vorba aruncata intr-o doara e doar suprafata unui rau si mai si. Ce stie apa ce-i in adincul ei? Or, a fi loial presupune indeplinirea celor asumate, vorbe si fapte deopotriva. Un sef capata putere prin voturile celor indreptatiti sa-l aleaga. Mai apoi, un sef si mai mare isi pleaca urechea la susotelile nervoase ale perdantilor si hotaraste ca cel ales de multime nu este bun de sef. Altii, poate chiar dintre perdanti,