Sibiul nu este neapărat unul dintre cele mai frumoase oraşe din România, dar cu siguranţă este unul dintre cele mai bine păstrate. Piaţa Mare e un model de restaurare corectă a centrelor vechi. Clădirile şi-au regăsit fosta glorie: s-a respectat schema coloristică tradiţională, nu vezi nicăieri reclame sinistre, pavajul este perfect; iar haosul de cabluri, care desfigurează celelalte oraşe din România, lipseşte complet din Sibiu (unde cablurile sunt îngropate).
Una dintre principalele clădiri istorice din Piaţa Mare este Turnul cu ceas, o clădire mare şi albă, sub care se află un restaurant îmbietor, care poartă originalul nume de La Turn. Am intrat să iau un prânz binemeritat, după programul intens al festivalului de film documentar Astra (unde s-au difuzat peste 100 de documentare, printre care şi al nostru După Revoluţie).
Am comandat pizza şi o porţie de spaghetti puttanesca. Din păcate, se pare că eu am fost cam răsfăţat de restaurantele bucureştene, unde standardele au fost mult ridicate în ultimi 20 de ani, iar lumea a învăţat conceptul de „pasta al dente“. Chelnerii din Bucureşti au încetat să îşi mai trateze clienţii ca pe nişte suspecţi într-o anchetă criminalistică, iar uneori chiar îţi zâmbesc (aici intervine riscul să devină precum chelnerii britanici, care sunt cu toţii bolnavi de Sindromul Zâmbetului Fals).
A sosit mâncarea. Pastele erau fierte prea mult, şi înotau într-un sos de roşii de consistenţa unei supe. Erau atât de fierbinţi, încât am tras concluzia că de fapt fuseseră gătite cu mult înainte într-un mare cazan, şi re-încălzite la microunde. Am găsit-o pe chelneriţă (care se distra nevoie mare în compania celorlalţi angajaţi ai restaurantului – oare de ce e nevoie de atâţia oameni într-un restaurant mai degrabă gol?) şi i-am spus că nu vreau pastele. După care m-am consolat cu pizza prietenilor mei, care era prea
