În situaţii similare de lipsă acută de lichidităţi, statele lumii – SUA, Marea Britanie, practic, orice Trezorerie – pornesc tipărirea de bani, chiar dacă asta înseamnă creşterea riscului de inflaţie.

În UE, drept de a tipări monedă (euro) are doar Banca Centrală Europeană (BCE). Cu aceşti bani cumpără obligaţiuni ale statelor aflate în dificultate. Este ceea ce a făcut BCE în cazul Italiei, Greciei, Irlandei, Portugaliei. În prezent însă, pentru a scădea randamentul la care au ajuns obligaţiunile italiene, BCE ar trebui să cumpere mult mai multe obligaţiuni italiene. Germania se opune acestei soluţii. Bundestag (Camera inferioară a Parlamentului german) i-a dat chiar mandat precis Angelei Merkel să nu permită acest lucru, în negocierile cu liderii europeni. Refuzul Germaniei a provocat criticile Londrei, care a cerut liderilor europeni să permită BCE să intervină.

La ce a dus hiperinflaţia

Politicienii germani se opun în fapt oricărei politici care s-ar puea dovedi inflaţioniste. Înverşunarea are o cauză istorică. În anii '20, hiperinflaţia a dus la prăbuşirea economiei germane. Între 1921 şi 1924, şomajul a atins un nivel-record, dobânzile şi preţurile au crescut exponenţial, moneda a fost denominată, consumatorii au început să facă schimburi în natură, preferându-le banilor.

După ce, timp de decenii, Germania a fost cea mai mare economie din regiune, înfrângerea din Primul Război Mondial a obligat-o să plătească despăgubiri uriaşe puterilor victorioase. Acestea au confiscat şi numeroase bunuri şi aparatură industrială germană. Pentru a obţine resursele de care aveau nevoie pentru reconstrucţie, germanii au tipărit bancnote.

Aceeaşi inflaţie a produs îndoieli în privinţa capacităţii instituţiilor liberale, în special în rândul germanilor din clasa de mijloc, care păstraseră economii în bani şi obligaţiuni. Istoricii consideră că hiperi