Zilele acestea Turcia ţine capul de afiş al agenţiilor de ştiri. Cînd în bazinul maritim disputat între Ciprul grecesc şi partea ocupată de turci s-au descoperit bogate zăcăminte de gaze naturale, Turcia şi-a asumat rolul de parte ocupantă, cerîndu-şi „birul“, luînd partea Ciprului de Nord în afacerea exploatării zonei, reuşind să mai învîrtească astfel, încă puţin, cuţitul în rana deloc cicatrizată a problemei cipriote. Iar decizia vine în contextul în care, în 2012, preşedinţia Uniunii Europene va reveni Ciprului.

Conjunctura problematică a întregii politici externe în care Turcia este antrenată a fost dublată şi de problemele interne. Kurzii au revenit în atenţia publică, revendicînd, prin atentatele recente, dreptul la independenţă şi identitate. Şi nu a trecut mult de la începutul atentatelor, că o calamitate naturală, cutremurul de 7,2 grade pe scară Richter, a zguduit, la propriu, partea estică a Turciei, regiunea Van, regiune prin excelenţă kurdă. Inutil a mai aminti de vocile, mai mult sau mai puţin religioase, care au făcut, inevitabil, conexiuni între cele două – atentate şi cutremur.

Cutremurul în sine a dat naştere unor situaţii delicate pe plan oficial. Israelul, de pildă, aflat acum în conflict direct cu Turcia, a anunţat că va trimite ajutoare sinistraţilor cutremurului, ajutoare pe care Turcia iniţial le-a refuzat. Doar după ce guvernul de la Ankara a retractat refuzul, acceptînd oferta, Israelul a trimis ajutoarele, grăbindu-se totuşi să declare că prin acest gest nu trebuie să se înţeleagă nimic mai mult decît un simplu ajutor umanitar. Disputele între cele două state vor merge, deci, şi în continuare, în paralel.

Pe acest fundal, plin de problemele externe şi interne ale unei ţări-cheie în politica globală de azi, am luat pulsul Istanbulului, neoficiala capitală a Turciei, prin glasurile cîtorva oameni întîlniţi în uriaşa metro