Mărturiseam aici joia trecută cît de stînjenit m-am simţit, la o recentă întîlnire cu studenţii, de întrebarea privind „deresponsabilizarea politică“ a celor de vîrsta mea. Mi s-a reactualizat atunci, cu jenantă acuitate şi intensă vinovăţie, dilema angajare-neutralitate (i.e. senină resemnare) de la începutul anilor ’90, cînd refuzam cu obstinaţie orice „înregimentare“, cînd adevărurile politice elementare mi se păreau minciuni cinice, cînd am jurat să nu mai am vreodată carnet de partid, cînd vedeam exfoliindu-se în toate închegările politice aceeaşi securime, eşaloanele doi şi trei ale vechii nomenclaturi, şi cînd rapida reorientare a oportuniştilor de carieră te orbea literalmente. Am avut şi am prieteni sau cunoştinţe în toate partidele care au defilat pe scena politică în aceste două decenii. Am fost ispitit adeseori „să intru într-o combinaţie“, ori îndemnat să „tac binevoitor“, măcar. N-am făcut nici una, nici alta. Am refuzat pósturi sau demnităţi absolut invidiabile, în cultură şi mass-media: în 1992 şi 1999, în 2007 ca şi-n 1996.
De ce? – mă-ntreb, sfios, păgubos, vinovat şi stupid acum.
Oare cum va fi înţeles ministrul Andrei Pleşu refuzul atîtor oameni, în a căror bună-credinţă şi-n al căror sprijin necondiţionat era îndreptăţit să creadă, de a-şi potrivi pasul şi ceasul cu mizele libertăţii proaspăt cîştigate? Ce va fi crezut Ion Caramitru despre fandoselile mele, în decembrie ’96, cînd ideea de a păstori „Direcţia presă şi tipărituri“ a Ministerului Culturii însemna pentru mine coşmarul suprem? Cum să demonstrezi unor oameni atotputernici şi binevoitori că tu nu vrei să conduci, că nu vrei putere administrativă, ci „doar“ prestigiu în cuprinsul breslei? Cine nu vrea putere!? Cine nu visează la „divide et impera“ în scopuri... strategice!? Ce intelectual artist nu-şi cultivă, deliberat sau inconştient, fantasma sinelui, dacă nu ca dictato
