Atragerea de capital, finanţarea bancară sau în forme alternative, valoarea activelor sunt evident subiecte care ne obsedează pe toţi.
Ieri-seară, Christine Lagarde, noua directoare a FMI, spunea că economia globală poate fi trasă 10 ani înapoi de criza europeană. De când această franţuzoaică cu solidă educaţie şi experienţă anglo-saxonă o conduce, inutila instituţie birocratică parcă a început să gândească totuşi altfel. Nu mai e atât de înţepenită în modelele tembele impuse ţărilor pe care pasămite le ajută. Oricum, are o viziune mai realistă decât orbecăiala nevolnică a politicienilor europeni. Confuzia acestora, din păcate, virusează şi mediul de afaceri.
Tot aseară participam la o discuţie extrem de interesantă despre viitorul industriei imobiliare în România. Adunarea distinsă şi competentă cuprindea atât oameni de afaceri din domeniu, cât şi câţiva politicieni şi reprezentanţi guvernamentali. Atragerea de capital, finanţarea bancară sau în forme alternative, valoarea activelor, sunt evident subiecte care ne obsedează pe toţi. Părerile sunt însă extrem de diferite. Unii văd încă economia ţării ca pe o feudă în interiorul căreia măsuri punctuale pot rezolva probleme punctuale. Văd încă statul ca fiind acela ce poate aplica politici sectoriale care satisfac atât un ipotetic „interes naţional", cât şi pe cel al grupurilor dintr-un domeniu sau altul. O micşorare de TVA, o facilitate pe ici, pe colo sunt considerate „soluţii".
Alţii vorbeau de autoreglementare versus reglementare, ilustrarea opoziţiei între dreapta şi stânga. Dilema e falsă. Stârnită din confuzia politicienilor. Adevărata problemă este dereglementarea, ce ar permite apariţia unor noi (sau vechi în alte părţi) forme de coagulare a capitalurilor. De exemplu, fondurile de investiţii imobiliare: cu cât sunt supuse unei legislaţii mai simple, cu atât sunt mai profitabile pentru investit
