În această toamnă, am văzut două echipe naţionale ale României jucând meciuri grele, în faţa unor adversari cu mult mai buni pe hârtie. Mai întâi, la 6 septembrie, fotbaliştii noştri au dat piept cu Franţa pe noul Stadion Naţional. Arenă superbă de altfel, o investiţie mare, făcută tocmai pentru a asigura, în sfârşit, echipei noastre naţionale, condiţii bune de joc. Lume multă, tribune aproape pline. Asta în ciuda preţurilor destul de mari la bilete şi a manierei comuniste în care acestea au fost vândute. Lumea a venit să vadă noul stadion, dar şi echipa României jucându-şi până la capăt ultima şansă realistă de calificare. Din păcate, nu pentru asta erau acolo jucătorii noştri şi nici antrenorul Piţurcă. Deşi victoria era obligatorie pentru a mai putea spera la ceva, românii au început meciul ultradefensiv, sfidând cei peste 50.000 de oameni din tribune, care le cereau să atace. Au continuat aşa până la final, speriaţi de numele mari ale francezilor. Asta deşi Franţa nu a arătat absolut nimic pe teren. În ultimele minute ale meciului, jucătorii noştri trăgeau de timp pentru a conserva un egal inutil, huiduiţi de propriii fani. La final, obişnuitele declaraţii: este un rezultat mare în faţa Franţei, am fost egalii lor, nu puteam risca etc. Ba chiar Victor Piţurcă a spus că spectatorii, care au crezut tot timpul că România putea să atace şi să obţină mai mult, sunt nişte amatori care habar n-au de fotbal… Patru zile mai târziu, echipa naţională de rugby a României întâlnea Scoţia la Invercargill (N Publicitate oua Zeelandă), în primul nostru meci la Campionatul Mondial de Rugby 2011. Diferenţa teoretică de valoare între cele două echipe era infinit mai mare decât cea care ne separa de Franţa la fotbal. Scoţia este una dintre forţele de tradiţie ale rugbyului, în timp ce ai noştri au decăzut constant de la revoluţie încoace. Azi, România nu mai are decât