Există, în toate cărţile lui Andrei Codrescu – de la poeme şi romane, la eseuri şi reportaje –, o latură, curat ardelenească, de exactitate (vizionară), de didactică superioară şi autoironică. În plină explozie a formelor şi genurilor, în mijlocul fantasmei şi al dereglării simţurilor poetice, Andrei Codrescu sistematizează, rezonează, se apropie de cititor, pentru a înţelege împreună cu acesta. El e – prin vocaţie – „prof“ de literatură şi, simultan, unul dintre eternii ei copii teribili, jubilînd la detonări formale şi surpări instituţionale. Mai mult ca oriunde, în jurnalul de călătorie din Prof de drum (tradus impecabil în româneşte de Ioana Avădani), Andrei Codrescu este simultan profesor – unul sistematic, explicativ, ilustrativ – şi poet – unul melancolic, invocînd propriul trecut irecuperabil, dar mai ales trecuturile concurent-paralele ale ţării sale de adopţie: America tuturor visurilor, America tuturor contrastelor, America înfricoşătoare a altora...

Pe „drumul mare“ al lui Whitman şi Kerouac, Andrei Codrescu îşi reconstruieşte propria Americă, revizitînd-o de pe-o coastă pe cealaltă şi redescoperind-o cu atît mai nouă şi mai neatinsă cu cît e mai bine ştiută. Ochiul poliedric al reporterului, dublat de cel al camerei de filmat, este schimbat nu atît de timpul scurs sau de prezenţa străină, cît de noul statut al scriitorului, adevărat cyborg protezat, la volanul unui Cadillac roşu. Noul călător prin „America americanilor“ are o nouă formă de identitate americană, aceea de şofer. El renunţă – greu şi fără tragere de inimă – la America pietonală, din ce în ce mai restrînsă, dar şi la locul pasagerului, pentru a conduce un Cadillac din 1968 şi pentru a fi raisonneur-ul, interpretul propriei planete poetice: „...pe planeta mea domnea amurgul ambiguităţii. Peisajele mele erau pline de paradoxuri, motivele mele erau obscure pînă la proxima examinare, a