„Maramureşul este zona care a dat ţării şi Europei o arhitectură populară în lemn de valoare excepţională", afirmă Mihai Dăncuş, creatorul Muzeului Satului Maramureşean.
Deşi pensionar, Mihai Dăncuş se află în continuare, zi de zi, alături de cel mai important proiect al vieţii sale, la care a muncit, nu numai cu mintea, ci şi cu braţele, încă din 1972. Atunci a pus bazele unui sat maramureşean tradiţional, care se află la câţiva kilometri de Sighetul Marmaţiei. Un sat cu 36 de case, întins pe 13 hectare. Satul urcă şi coboară după cum îi dictează dealurile şi văile pe care e aşezat, întregul ansamblu fiind mărginit de râul Ronişoara. Ca orice comunitate, chiar şi aceasta, deşi e doar un muzeu, are şcoală şi primărie. Pentru că în satele maramureşene erau şi case ale ungurilor, evreilor şi ucrainenilor, şi în satul-muzeu poţi vedea câteva case ale conaţionalilor. Biserica se află pe o ridicătură de pământ, de parcă ar supraveghea întreaga aşezare. Civilizaţia maramureşeană a lemnului, aşa cum e cunoscută în analele etnografiei româneşti, e un tărâm în depresiunea Maramureşului, între Carpaţii Orientali, Munţii Rodnei, Carpaţii Vulcanici de Nord şi Munţii Maramureşului. Aici erau pe vremuri case şi biserici, cruci de hotar, semne de mormânt, şuri şi fântâni cu cumpănă, grajduri şi şoproane, garduri împletite din nuiele şi mai ales celebrele porţi maramureşene. Toate aceste elemente se află azi cuprinse în satul-muzeu.
Selecţia pentru muzeu
Pe uliţe drepte sau întortocheate te plimbi prin satul-muzeu. Străbaţi la pas căile principale, precum Drumul Ţării, Uliţa Bisericii, Valea Morii. Toate drumurile duc spre biserică. Gazda ne povesteşte cum a început totul, în 1972. La vremea aceea, Mihai Dăncuş era un tânăr muzeograf. Autorităţile de atunci au pus la dispoziţia muzeului 13 hectare de teren. De aici încolo, povestea noastră intră pe d
