- Festivalul Naţional de Teatru, Ediţia a 21-a -

Mi se întîmplă cîteodată, în sălile de teatru, obosită de atîtea şi atîtea imagini inutile, să mă apuce o teribilă nostalgie după spectacolele unui Strehler şi lumina unică a lumii sale, sau după silueta şi zîmbetul sardonic ale unui Tadeusz Kantor, după valurile de muzică ce subliniau în contrapunct o lume născută din coşmarurile amintirii. Nu ştiu dacă peste 20 sau 30 de ani, tinerii spectatori de astăzi vor încerca acelaşi tip de nostalgie după lumea unui Andrei Şerban, scăldată în aceeaşi lumină parcă ireală, după eleganţa desenului său regizoral, dar ale cărui linii nu ezită să le zgîrie, cîteodată cu stridenţă, să le umple de clocotul sau de mofturile zilei de azi. O lume atît de bine definită de titlul spectacolului său bergmanian, o lume de „strigăte şi şoapte“, pe pragul labil între fiinţă şi nefiinţă, între vizibil şi invizibil.

Ce ar fi fost Festivalul Naţional de Teatru din acest an fără Andrei Şerban şi cele patru spectacole ale sale, răsfirate în ultimii ani, între două frontiere şi două limbi? Căci Andrei Şerban este un artist care traversează frontierele şi limbile la fel de firesc, „veşnic tînăr şi ferice“, şi alegerile sale o dovedesc încă o dată. Desigur, fără acest focus excepţional asupră-i, aceste viziuni bergmano-cehoviene în inima Festivalului, am fi asistat la un alt festival, reprezentativ, desigur, pentru restul stagiunii teatrale din România, ceea ce nu e puţin.

Oglinda timpului ce trece

Fără îndoială teatrul său poartă marca marelui teatru în care şi-a făcut ucenicia la sfîrşitul anilor ’60. Marele teatru de care noua generaţie încearcă că se despartă, căci într-adevăr codurile s-au schimbat şi vremurile şi-au ieşit din ţîţîni. Nu-l văd însă pe Şerban pierdut cu desăvîrşire de partea amintirilor. Dimpotrivă. În cel mai recent spectacol al său, Trei surori de Cehov