Există oameni în care îţi depui rezervele secrete de încredere, aşa cum ţi-ai depune nişte valori, neştiute de nimeni, într-o bancă sigură şi discretă. Deşi operaţiunea asta sufletească pare să fie una strict energetică, lipsită de orice suport pipăibil, ea are, în profunzime, şi umbra unei dimensiuni fizice. O cu totul altă fizică, lipsită complet de supravegherea legilor pe care le-am deprins la şcoală. Actul de a te încredinţa cuiva, de a depune în viaţa altui om, în mare taină, cele mai intime resurse de încredere de care dispui, fără a-i cere măcar permisiunea, e o fabricaţie a minţii atît de delicată, încît, atunci cînd reuşeşte, capătă o greutate aproape fizică. Depunătorul, ca să zic aşa, scapă de o povară, dintre cele mai greu gestionabile, care se mută în seama altcuiva. Iar Depozitarul primeşte cantitatea asta nedefinibilă, fără să ştie precis de la cine vine, dar simţind cumva că ea se aşază peste multe altele, care au venit în timp, pe aceleaşi căi, şi s-au ordonat, unele lîngă altele, într-un gigantic seif.

În lume există oameni de soiul ăsta, depozitari care duc în spinare greutăţi colosale, poveri de încredere pe care unii, mulţi, nu le-au aruncat, ci le-au depus cu grijă în viaţa altora. De cele mai multe ori, Depozitarii sînt învestiţi, fără să o fi cerut, cu responsabilităţi pe care mulţi dintre noi n-avem puterea de a le asuma cu adevărat. În virtutea unui mecanism simplu, vechi de cînd lumea, după ce că depunem în viaţa cuiva ce avem mai de preţ în suflet, fără să cerem permisiunea de a face depunerea asta, mai pretindem şi un comportament apostolic din partea Depozitarului. E normal, nu?! Adică nu putem să lăsăm demnitatea, încrederea, tot ce e mai bun în noi, pe mîinile oricui. Depozitarul trebuie să poată tot ce nu putem noi. Să fie mereu acelaşi în exerciţiul demnităţii, să nu greşească absolut deloc, să spună ceea ce noi nu avem cu