Ediţia de anul acesta a Festivalului de film documentar de la Sibiu a adus înnoiri de concepţie şi de prezentare. A acordat mai mult spaţiu filmelor româneşti, promovînd unele filme prea puţin cunoscute de publicul autohton, a introdus o consistentă categorie de filme studenţeşti, a iniţiat o serie de masterclass etc. Din păcate, „înnoirea“ de prezentare, „externalizată“ de către realizatorii festivalului, n-a fost prea inspirată, pretenţiile de amenajare „artistică“ a spaţiului fiind total „din alt film“, potrivite poate pentru un tîrg de business, dar total alăturea cu drumul pentru un festival care a crescut de la ediţie la ediţie nu doar prin filme, ci şi prin tot ceea ce înseamnă „socializare“ în jurul acestora. Cum spunea cineva, fereşte-mă, Doamne, de artistul fudul, că de proşti mă feresc şi singur...

Dar nu despre asta doream să vorbesc. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia (şi nu am fost în nici un caz singurul) a fost abundenţa de filme legate, într-un fel sau altul, de lumea comunistă. De ce? – a întrebat o doamnă mai în vîrstă din sală. Şi cum se face că mai toţi realizatorii acestor filme sînt tineri? Ce vă atrage pe voi, tinerii, care practic nu aţi trăit în această perioadă, să faceţi filme despre comunism? – l-a interpelat dînsa pe un tînăr regizor. Pentru că nu înţeleg ce s-a întîmplat atunci şi nimeni nu-mi explică! – a reacţionat, sincer şi spontan, acesta.

Dar cea mai neaşteptată şi profundă „neînţelegere“ a venit din partea unei studente din public la vizionarea filmului lui Laurenţiu Calciu, După revoluţie. Dialogurile brute, filmate cu camera pe umăr printre participanţii la manifestaţiile din zilele de după Revoluţie, au şocat-o, se pare. Aş vrea să ştiu – i s-a adresat ea regizorului – dacă atunci cînd aţi vizionat şi dumneavoastră filmul, ascultînd ce se spune acolo, aţi fost şocat de cum vorbesc oamenii aceştia de pe