Ce proastă idee pe Europa asta să intre în criză după ce am intrat noi în ea, mi-a spus cu năduf un prieten diplomat est-european care, după ce a luptat câţiva ani contra Europei cu două viteze, vede acum, perplex, cum această soluţie se desprinde ca unica salvare. Ce facem?
Dacă acceptăm soluţii precum cea a lui Jean-Claude Piris (tratat suplimentar doar pentru membrii euro capabili să treacă la federalism fiscal), se termină cu criza euro, dar o să avem trei Europe: zona euro performantă şi unificată, zona euro şchioapă şi neştiind dacă să o ia înainte sau înapoi (Grecia, Portugalia...) şi cei din afara cercului şi fără perspective serioase de a ajunge din urmă pe careva - noi. Dacă ne opunem, vom fi în criză perpetuă, şi economiile noastre trăiesc mai ales din investiţii din zona euro, tot proiectul european va imploda, atras ca într-un vârtej care consumă mereu mai mult şi mai mult - tot acolo o să ajungem. Cine îşi imaginează, mai ales din ţările aspirante la UE, de la Sarajevo la Ankara, că Europa va continua aşa cum o ştiam se înşală. Totul e pe cale să se schimbe. Foarte regretabil, pentru că vechea Europă era foarte avantajoasă pentru cine a ştiut să profite de pe urma ei. Nu a fost cazul cu noi, românii, care ne-am ales să fim divizaţi, inadecvaţi şi ineficienţi exact când ajunsesem la partea unde trebuia să încasăm.
Miercuri, 9 noiembrie, la ora serii, a trebuit să îmi îmbarc invitaţii - cei mai distinşi gânditori despre viitorul Europei pe care îi are continentul - în autobuz, ca să îi duc la discursul preşedintelui european Jose Manuel Barroso despre „starea Europei", care din motive de securitate se ţinea în altă locaţie decât simpozionul nostru Dahrendorf, profetic intitulat acum vreun an şi ceva: „Europa, schimbarea dezbaterii". Europa s-a schimbat între timp dramatic, dezbaterea mai lent - lumea nu renunţă aşa uşor la gândirea de ieri,
