A trecut, practic neobservat, un an de la disparitia lui Adrian Paunescu, trubadur, menestrel si tobosar al comunismului dinastic. Imi amintesc de reactiile de-atunci, de starea de jale generalizata indusa de variile antene si realitati. Plangeau, boceau, se dadeau de ceasul mortii fostii politruci, ba chiar si unii fosti disidenti, deveniti subit empatici, iertatori si melancolici. Isterie deplina si atent organizata. Parada unanimitatii amnezice era halucinanta. Imi amintesc aberatiile si ineptiile proferate de oameni care se grabeau sa ne acuze de necrofagie, de blasfemie, de sacrilegiu pe cei care indrazneam sa reamintim lucruri atat de bine stiute. S-a spus ca pangarim un moment de pioasa omagiere a unui mare intelectual patriot (ridicat in slavi de fostul pontif ideologic Popescu-Dumnezeu in ale sale incontinente memorii). Ca tulburam doliul Cetatii. Imi amintesc stigmatizarea de catre Fanus Neagu a lui Andrei Cornea si a mea. “Contributors” a fost unul dintre putinele locuri in care, mai intai Vlad Mixich, apoi eu, am incercat sa spunem lucrurilor pe nume, sa nu participam la orgia encomiastica tot mai coplesitoare, tot mai revoltatoare si tot mai cotropitoare. Am fost facut in fel si chip pentru ca am rostit lucruri de bun simt, adevaruri factuale.
Am plecat din Romania in toamna anului 1981, deci dupa implinisem in iulie 30 de ani. Mi-a fost dat sa privesc la televizor “Antena va apartine”, instrumentul propagandistic al epocii, manevrat de acelasi “trubadur”. Citeam, adeseori razand amar impreuna cu amicii mei, revista “Flacara” unde apareau poemele-fluviu dedicate “Conducatorului” (citez din memorie: “Iar daca-n Romania nu-si face loc abuzul/Si sufletele noastre nu-s niste vami pustii/E pentru ca el primul si-a aplecat auzul/Si-a inaltat scoli si facultati, nu puscarii!”). Cenaclul Flacara “al tineretului revolutionar” a fost creat pentru a utili
