Stăteam de vorbă, deunăzi, cu un părinte care-şi punea problema felului în care se predă istoria României în şcoli. Întrebarea de bază a discuţiei era: lăsăm paginile de istorie acoperite de mituri şi legende, şi, la urma urmei, de neadevăruri, de dragul patriotismului, sau dimpotrivă, de dragul adevărului, dăm la o parte rozurile din prezentările domnitorilor şi scoatem la iveală imaginile gri, oleacă scorojite şi mai puţin nobile ale marilor personalităţi istorice?

Generaţia mea şi, probabil, şi alte cîteva dinaintea ei au intrat în anii postrevoluţionari cu ideea că istoria României are cîteva zeci de domnitori neînfricaţi, gata să-şi dea viaţa pentru patrie şi întregirea ei, nemaivorbind de sutele de mii de eroi anonimi, gata să-i urmeze pe conducători în lupta împotriva duşmanilor care voiau să ne cotropească ţara. Ştiam, cu detalii nemiloase, felul în care s-au smuls bucăţi din pieptul lui Gheorghe Doja, cum Mihai Viteazul n-a apucat să se bucure prea mult de unirea celor trei ţări române, cum Horea a fost tras pe roată şi cum Brâncovenii au preferat moartea în locul trădării credinţei.

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosCărţile de istorie – nu manualele – apărute după Revoluţie n-au mai fost aşa de blînde cu biografiile foştilor lideri din istoria noastră. Am aflat cu toţii din ele, vorba poetului, nişte fapte care ne-au scandalizat: motivaţii mai puţin oneste, comploturi neortodoxe şi răzbunări însîngerate ale celor pe care obişnuiam să-i numim martiri şi sfinţi. Cum să păstrezi calea de mijloc între un Ştefan cel Mare şi Sfînt şi cel „mînios, degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat“? Între Mihai Viteazul cel căruia îi datorăm prima unire a tuturor românilor şi cel pentru care acest ţel nu era decît primul pas spre împlinirea visului lui de a fi împărat al unui nou imperiu ce depăşea graniţele Româ