Prin cine ştie ce capriciu, a rezistat. A fost acolo, prin dosarele care au scăpat oricărei curăţenii, oricărui mutat, celor câtorva oraşe în care în ultimii 15 ani mi-a fost dat să locuiesc. O parte din bagajul politic subiectiv al ultimului deceniu şi jumătate.

Zilele trecute am dat din nou peste el. Peste “Contractul cu România”, documentul programatic (sintagmă păstrată în memorie din manualele de istorie de liceu) cu care Emil Constantinescu şi CDR câştigau alegerile din 1996, după ce, în al doilea tur al prezidenţialelor, reuşeau ceea ce foarte mulţi dintre noi atunci credeam că era aproape imposibil. Să-l înfrângă pe Ion Iliescu şi pe PDSR-ul său.

Eram pe atunci mai îmbibat de politică decât sunt acum, când pe (şi de pe) marginea ei trăiesc. Credeam. Într-o familie care votase ani buni fie PUNR, fie PDSR, eram singurul “activist” al lui “Căposu” şi al urmaşilor săi, pe care acum, îi considerăm epigoni. Am lipit câteva afişe, purtam insigne. Iar noaptea de 17 noiembrie a fost una din cele mai frumoase din acei ani. Cu televizorul dat aproape pe mut, cu lumina stinsă, cu drapelele cu cheia fluturând şi cu Emil Constantinescu promiţând că nu vor mai exista generaţii de sacrificiu. Pe naiba! Dar noi ce am ajuns, ce suntem?

200 de zile. 200 de zile în care România ar fi trebuit să se transforme radical. Nu a(u),(m) reuşit asta în cele aproape 5480 de zile care au trecut de atunci. Dacă sunteţi sceptici şi credeţi că sunt fatalist, citiţi cele 20 de puncte ale Contractului, uitaţi-vă în jur şi număraţi restanţele. Amintiţi-vă apoi cum au arătat acei ani, cum am făcut foame (chiar aşa, unii dintre noi), cum cei buni au devenit cei răi şi cei hoţi, cum o parte din apostoli s-au dovedit a fi turnători, cum rând pe rând, o bună parte din speranţele cu care unii mai mari, alţii mai mici, am plecat la drum, au sfârşit penibil învinse de structuri