Mircea Sandu e supărat că UEFA nu-i ţine partea. Pînă la urmă, nici umbrela atît de largă a forului de la Nyon nu te poate apăra atunci cînd plouă cu ilegalităţi.

“Hai noroc, băi căcăcioşilor”! Aşa îmi imaginez că va începe o posibilă viitoare întîlnire a lui Mircea Sandu cu colegii săi din Comitetul Executiv al UEFA, într-o dimineaţă răcoroasă, căci în Elveţia toate dimineţile sînt răcoroase, înaintea unei şedinţe furtunoase, căci la Comitetul Executiv toate şedinţele sînt furtunoase. “Care mai e viaţa voastră de rahat?”, ar urma, logic şi natural după o asemenea introducere, să rostească Mircea Sandu, la intrarea într-o sală luxoasă, căci la UEFA toate sălile sînt luxoase.

“Să ne trăieşti, curajosule”! Aşa îmi imaginez că va fi primit salutul lui Mircea Sandu cînd vor putea şi colegii săi de şedinţă să deschidă gura, căci la Comitetul Executiv, în particular, şi la UEFA, în general, nimic nu rămîne fără răspuns.

“Viaţa noastră e deocamdată bună, a ta se pare că e din ce în ce mai căcăcioasă”! Aşa îmi imaginez că se va termina scurta discuţie, înainte să se treacă la treabă, căci în Elveţia se trece la treabă destul de repede, spre deosebire de România, unde se trece la treabă doar cînd e foarte aproape ora de terminare a ei, astfel încît să mai fie de treabă şi a doua zi.

Să depăşim acest dialog, imaginar repet, cu scuzele de rigoare pentru limbaj, dar cu amendamentul că este inspirat din discursul unui distins preşedinte de federaţie, membru într-un distins Comitet Executiv de la distinsa UEFA. Şi să intrăm în fondul problemei. De ce e supărat Mircea Sandu pe amicii săi de la UEFA? E simplu, pentru că n-au sărit să-i ia partea, aşa cum s-a mai întîmplat în destule situaţii, cu reprezentanţi ai altor ţari. Atitudinea sa, de om umblat pe toate meridianele globului, e tipic românească. El se supără în loc să se întrebe de ce s-a ajuns aici