Aşa mi s-a întîmplat dintotdeauna: cînd citesc mai cu foc, intrat pînă-n gît în cîte un autor, îmi vine să las baltă lectura şi să scriu, pe furiş, pe margini (o, cît de-adînc îmi doresc ca spaţiul rămas alb al paginilor să fie generos, gentil, curat ca neaua, virginal, neprihănit, feciorelnic şi absorbant, cum doar Rosalinda sau Viola lui Shakespeare, într-un veşnic dulce şi echivoc asalt pot fi!), să divaghez, să încurc iţele, să împuşc şi-o strofă, două, trei…

Sînt curios să aflu ce se petrece cu adevărat în mine, vizavi de moliciunea orientală, concupiscentă a Cleopatrei, mi-o apropii periculos de intim şi-o contemplu cu de-amănuntul, augmentîndu-i fermecător lentoarea mişcărilor, ignorîndu-l complet pe Antonio, după cum mă caţăr împreună, umăr la umăr, cu Romeo, pe aceeaşi scara improvizată de-amor, ca să ajung la crivatul himenal al Julietei! Scrisul mă salvează de la deziluzia de-a nu fi eu în trăsura cu storurile trase, umblînd halandala pe străzi, ci Léon cu Emma bătrînului Flaub! Delicioasa şi jertfelnica Emma! Atît de brutal hurducată de iubire! ş. a. m. d.

Prima dată, din cîte-mi amintesc, prin clasa a patra sau a cincea, am scris cifrat (fiecărei litere corespunzîndu-i o cifră), într-un caiet de aritmetică. Ţineam jurnalul, în calitate de secretar, ceas cu ceas, al activităţii unui birou de detectivi particulari înfiinţat de mine şi de colegul meu de bancă, Gelu. De fapt, doar noi doi alcătuiam asociaţia aceea privată! Îl aveam drept idol şi patron ideal pe Arsène Lupin, irezistibilul „gentleman cambrioleur” al lui Maurice Leblanc, ale cărui cărţi, răscolite de prin podul prăvăliei de mărunţişuri ţinute de părinţii lui Gelu, mi-au fascinat pubertatea. Sherlock Holmes mă lăsa rece, deducţiile lui mi se păreau seci şi mecanice. Tipul, deşi opioman, nu era copleşit de eternul feminin. Descriam, cifrat, cum am spus, escapadele pînă-n centrul