Era inca vara inalta.
Rasarea soarele intre pomii din gradina vecinilor si toate florile se trezeau desfacandu-si corolele proaspete. Natura se bucura de viata, in ceata usoara a diminetii. Biruita, si eu, de farmecul zorilor, inspiram nu doar aerul parfumat, ci si raze de soare. De parca le-as fi meritat. Mai mult nu se poate, mi-am zis, lasandu-ma dusa, ca pe o apa lina, incetinindu-mi miscarile ca nu cumva sa risipesc aceasta vraja de inceput de lume. Dar roua grea si rece pe care am simtit-o la picioare m-a scos din extaz si, urcand scarile, intre al saselea caprior si perete, exact in centru, am zarit imaginea hexagonala a unei oglinzi parelnice: o panza de paianjen, tesuta din fir subtire de-argint. Apucasem sa mai fac doi pasi repezi pe scari si m-am rasucit sa-i acord o privire atenta. Nu se mai vedea. Trebuia sa revin acolo unde mi s-a aratat prima oara, ca sa-i pot detecta inca o data luciul scanteietor. Avea un diametru de peste treizeci de centimetri si parea suspendata si tinuta de un cineva nevazut. Si nici nu semana cu alte panze prinse de colturi, de grinzi, de tavane.
In centru, un paianjen mic, negru, ca mumificat, nu stiam daca viu sau mort. Schimband unghiul de vedere in fel si chip, intr-un final am descoperit patru fire lungi, aproape invizibile, care tineau panza in aer, ca pe o minune. Doua ajungeau la grinzile acoperisului si doua la ghivecele cu flori verzi ce se aflau dedesubt. Imi era clar ca nu mai vazusem o asemenea panza: una cu aerul, una cu zborul, de o frumusete care sa te emotioneze si sa te faca mut.
A doua zi dimineata, a remarcat-o si stranepotul meu, Aureluc, exact din acelasi loc, de pe scari. A scos un sunet de uimire si a strigat: "Veniti sa vedeti o panza de paianjen lucitoare! Veniti repede!". O privea fascinat, neputandu-se desparti de ea. Minusculul artist constructor se afla la datorie. Statea inert
