Dacă iei la întâmplare o pagină scrisă de Julian Barnes şi-o ridici în lumină, observi, în transparenţa texturii ei, iscălitura lui Thanatos.

„Nu sunt decât o şopârlă a literaturii, care lâncezeşte toată ziulica sub minunatul soare al Frumuseţii". N-ai spune că un autoportretist atât de luminos şi tandru este, de trei ani încoace, un turist al neantului. Şi totuşi, Julian Barnes asta face cu începere din 2008, de când Pat Kavanagh, soţia lui, a murit din cauza unei tumori: mişcări de încălzire pentru plonjonul final. Antrenament pentru tenebre. Radiografii ale pierderii, solilocvii ale rupturii, explorări ale suferinţei. Dacă iei la întâmplare o pagină scrisă de Barnes şi-o ridici în lumină, observi, în transparenţa texturii ei, iscălitura lui Thanatos. Fiecare idee se drapează în straie de doliu. Peste fiecare povestire sau capitol de roman suflă vânt de cimitir. Singurul lucru pe care moartea lui Pat Kavanagh nu l-a distorsionat înăuntrul soţului ei a fost talentul. Înnegurat şi bântuit de spaime, deprimat şi nirvanatic, Julian Barnes rămâne, spre fericirea cititorilor, un virtuoz deprins să-şi scrie cărţile pe mătase. Cameleonul care îşi schimba coloritul epic la fiecare carte a fugit din lume. În locul lui a rămas un performer de înalt nivel, care îşi interpretează propriile variaţiuni pe tema sfârşitului şi care mai aminteşte de şopârla dedată trândăvelilor hedoniste prin fulgerele ironice / autoironice ale frazelor şi prin rafinamentul asocierilor şi referinţelor culturale.

Cu aproape o jumătate de an în urmă, Editura Nemira a scos pe piaţă „Puls", un volum de povestiri năpădite de melancolie şi de inevitabilitatea morţii. Cartea continuă, cu alte instrumente, demersul început de Barnes în „Nimicul de temut", un eseu cu irizări memorialist-autobiografice despre marea şi ultima taină. „Puls" e o carte despre ceea ce ţi se smulge din suflet, din