Sunt două aspecte ale noii ediţii critice Ion Budai-Deleanu care merită discutate separat, datorită implicaţ iilor lor în istoria literară.

Primul este restaurarea fidelă a modelului prozodic utilizat de scriitor în Ţiganiada şi, într-o mai mică măsură (căci vorbim de un text neterminat), în Trei viteji. Operaţiune dificilă, nu numai din cauză că este vorba de un poet din perioada de început a literaturii noastre moderne, care nu are la dispoziţie o limbă literară normată şi un tipar prozodic acreditat de o tradiţie solidă. Eugen Pavel, editorul beletristicii din volumul de faţă, a trebuit să se confrunte şi cu ediţiile anterioare, dintre care unele – cum ar fi ediţiile Cardaş, pentru perioada interbelică, ulterior ediţia Florea Fugariu, pentru cea actuală – au avut o circulaţie care le-a consacrat ca repere în mediul şcolar, singurul, de fapt, în care Budai-Deleanu este încă un scriitor viu. Restaurarea prozodiei întrebuinţate de scriitor a trebuit să treacă prin două etape: 1) analiza critică a ediţiilor anterioare, prin confruntarea cu manuscrisul, şi, respectiv, 2) reconstrucţia, pe baza acestuia, a unei variante de text cât mai apropiate posibil de textul original.

Ediţia Cardaş a Ţiganiadei, datând din 1925, a fost importantă pentru că s-a bazat, pentru prima dată, pe aşa-zisa variantă B, definitivă, a epopeii, încheiată de Budai- Deleanu în 1812, şi, de asemenea, pentru că nu şi-a propus să altereze textul spre a-l face accesibil contemporanilor, ci a intenţionat o reproducere ştiinţifică a acestuia. Din păcate, însă, ea prezintă nenumărate inexactităţi de transcriere şi a făcut obiectul câtorva critici aspre din partea lingviştilor şi editorilor. La rândul ei, ediţia Florea Fugariu, deşi a îndreptat cea mai mare parte a erorilor de lecţiune şi a greşelilor de transliterare ale ediţiilor precedente – beneficiind, cred, şi de modelul ediţiei cr