Ce concluzie s-ar putea trage din faptul că un al nu ştiu câtelea primar este prins cu ocaua mitei de către DNA? Din faptul că în aproape 90 la sută din cazurile făcute publice se referă la aranjamente privitoare la acordarea de contracte pentru lucrări plătite din bani publici? Că sunt excepţii? Sau că mituirile aleşilor s-au tranformat într-o regulă?

Ştiu foarte bine că aceste cazuri de corupţie sunt greu de depistat şi de dovedit. Şi că ele devin penale doar în cazul în care între mituitor şi mituit intervin divergenţe legate de sumă sau de variate pretenţii ulterioare. Majoritatea covârşitoare a situaţiilor rămân cunoscute doar de către cei în cauză care, în mod firesc, n-au nici un interes să le popularizeze. Concluzia care se poate trage uşor este aceea că la nivelul administraţiilor locale se practică cea mai intensă şi mai diversă campanie de corupţie. Cinstea revine, de regulă, hoţilor neprinşi. Iar cei prinşi se bazează pe tertiplurile avocăţeşti care-i pot scoate din necaz (nu întâmplător, unul dintre cei mai activi – şi mai eficienţi – apărători ai corupţilor este profesorul Gheorghiţă Mateuţ de la Cluj, specialist în drept penal procesual, ale cărei strategii se bazează, în principal, pe slaba competenţă a procurorilor şi pe erorile pe care aceştia le fac în cursul cercetărilor).

Ce s-a dovedit la Cluj cred că se întâmplă în mai fiecare primărie din ţară, la niveluri mai mari sau mai mici, în funcţie de buget. Nu cred că există, practic, licitaţie, care să nu aibă stabilite dinainte câştigătorii, dacă nu altfel, prin caiete de sarcini care prevăd condiţii – adesea aberante – ce pot fi îndeplinite doar de unul dintre competitori. Forma mitei a început, însă, să se profesionalizeze. Aceasta nu se mai ia în mână, direct, precum la Craiova, în cazul lui Solomon, pentru că e riscant. Te poţi trezi oricând că pe bancnote scrie cu aşa-zisa cerneală