Aşteptarea comună pentru o montare a unui autor clasic îndreaptă spre scena italiană şi plasarea spectatorilor dincolo de protecţia cortinei de lumini şi a celui de-al patrulea perete. Ei bine, această aşteptare a fost perfid înşelată, în cadrul FNT, şi la Shakespeare, şi la Cehov, şi la Camus. Şi ajungi, pe bună dreptate, să te întrebi: e vorba de opţiuni artistice sau e vorba de public? Apropierea de public e o trăsătură definitorie a teatrului postbelic – ea ţine de nevoia împărtăşirii imediate a experienţei emoţionale –, şi adeseori a reprezentat pandantul inevitabil al celuilalt versant, multiplicarea colectivă în mulţime a trăirii individuale (poate că nimic nu caracterizează mai bine acest secol decît improbabila pereche studio-stadion), dar ea a fost dintotdeauna asociată cu dramaturgia contemporană şi experimentul, şi prea puţini dintre marii maeştri ai teatrului clasic şi-au apropriat spaţiul-studio. Cu atît mai şocant e să vezi, în toată plenitudinea ei, într-un mare festival, simptomele unei crize a scenei italiene. Este evident că, cel puţin de la Unchiul Vania încoace, Andrei Şerban chestionează teatrul à l’italienne ca spaţiu de reprezentare, folosindu-i particularităţile arhitecturale şi scenotehnice ca elemente de decor şi contestînd activ tabuizata diviziune public – actori, scenă – sală (prin plasarea spectatorilor pe scenă şi mutarea acţiunii scenice în stal şi la balcoane). Pentru că posibilităţile scenotehnice ale Sălii Mari de la Naţionalul din Budapesta sînt unice în Europa, iar pasarela-balcon care înconjoară scena sălii de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra din Bucureşti e un element aproape de neregăsit în alte locuri, montări ca Trei surori şi Ivanov au un statut foarte asemănător celui de spectacole in situ (site-specific). O preocupare legată de funcţia spaţiului de reprezentare poate fi esenţială şi în cazul Neguţătorului di