Balaurul meu cu trei capete ar plânge în pumni de cât a fentat sabia. Cu demnitatea îndoită acceptabil, are cârcei în ceafă si venele jugulare îngrosate. Fumează sec si acru cu vocea stinsă si urechile ciulite. Spăsit, se ascunde-n întuneric si îsi asteaptă porția de atenție pe care nu ezit să i-o dozez exagerat. Nu mai scoate flăcări demult, îmi aruncă doar cu cenusă-n ochi ca sa îmi întunece orice judecată.
Mă tot curta acum vreo 7 ani. Doi ani i-a luat să mă bage în săptămâna oarbă. Mă vrăjea cu argumentul atitudinii, imaginea rebeliunii, dărâmarea granițelor până în pragul ateismului. Ne-am consumat unu’ pe altu’ cu răsuflarea umedă si fierbintă până ne-am hiperventilat, hiperglicemizat, hiperțipat si hipermutilat. Ne-am închinat la zidul lui Nietzche si ne răzbunam după regula Vechiului Testament. Nu ezitam să ne înțepăm pupilele si să ne scoatem dinții pe viu ca să ne scuipăm cu sânge.
Nu de puține ori mi s-a părut că e singurul drept într-o lume strâmbă, oricât de multe ori îmi reprosa că nu fac destule pentru el si că trebuie să mai uit de mine ca să fac lucrurile să meargă. Mi-a adus si alți balauri doar ca să îmi testeze credința si puterea de convingere. M-a prostituat cu băi de mulțime si m-a pui să îi ridic ziduri de granit, înalte de 10 plânsete, în care mi-am plătit chiria vânzându-mi râsetele si copilăria.
Nu m-a alintat niciodată, acum că stau să realizez. În schimb îmi repeta că sunt semizeu si nu am limite umane. M-a pus să suflu în oțel, să dilat timpul si să îmi zidesc propria-mi umbră în turnu-i de fildes. Stă de veghe încercănat cu toți cei 6 ochi si pârjoleste sadic orice muritor ce-i trece pragul. Îl lase să intre si să îi admire avuțiile. Vrea să audă laudele legate de bunul lui gust, inspirația constantă si creativitatea debordantă. Nu ezită să atace cu verbe ascuțite si flăcări emoționale de îndată ce ego-ul se adapă. M
