Cred că natura omului nu e de a face nici rău, nici bine. E ca o coală de hârtie albă, pe care cei din jur aştern cuvintele vieţii.

Încerc să scriu despre Geoană, despre vizita lui Băsescu la nemţi. Despre accidente, despre şpaga primarului de la Cluj. Despre România şi ale ei personaje, teatru prost jucat în fiecare zi, repetitiv şi obsesiv. Însă de fiecare dată când încep o propoziţie simt un mare gol. O imposibilitate ce îmi apasă pe tâmple. Şi mă simt ca un paralizat ţinut în întuneric, obligat să aştearnă cuvinte pe hârtie.

Firele realităţii prezentate în paginile neîngălbenite ale internetului le simt agăţate de fiecare. De mine şi de cei din jur. Într-un mod tăcut şi implacabil, noi, păpuşile, dansăm fără muzică, cu mişcări grobiene, într-o dorinţă bolnavă de a ne confunda cu păpuşarii. Ştiu că păpuşarii, cu primadonele lor ce îşi ţin sufletul stâlcit captiv sub farduri, cu odraslele lor îmbătrânite înainte de vreme, sunt împinşi prin retinele mele forţat. Cu gândul de a ajunge pe toţi neuronii. Şi de a imprima acolo un mare vid, prin care toate visurile, dorinţele, poveştile mele frumoase sunt condamnate la moarte. Ştiu... Dar din ce în ce mai puţin.

Căci noi am început să ne golim din ce în ce mai mult. Puţini mai păstrează ceva pe fundul sufletului. Şi atunci ziua ta, începută din momentul în care te scurgi de sub plapumă şi îţi sorbi mecanic cafeaua, tot ce ai citit în ziare cu o seară înainte se materializează în jurul tău. Simţi că în spatele fiecărei voci mieroase se ascunde o minciună. Că cel ce te opreşte în drum doreşte ceva, pentru el, şi e gata să treacă peste tine. Că oamenii care mai ieri îţi zâmbeau, astăzi îţi vor trânti în faţă cele mai negre cuvinte. Şi pentru câteva secunde, prin fisurile vieţii, ai ocazia să îi vezi. Cu măştile lor turnate direct pe suflete, cu gurile strâmbate într-un rictus înfricoşător.