Pînă prin 2009, ai stat cumva la cutie. Îmi vorbise Constantin Virgil Bănescu despre tine, doar îmi vorbise. Cele patru volume de poezie erau invizibile. Cum de te-ai hotărît să pariezi pe literatură? În cutia de care vorbeşti (mie îmi place să-i spun ladă), am publicat patru volume de versuri, unul la Suceava şi trei la Iaşi, am absolvit o facultate şi m-am mutat la Bucureşti pentru un master. În rest, citeam foarte mult şi, uneori, mai şi scriam. Nu mă interesa absolut deloc tot ce astăzi numim marketing cultural, munca mea însemna scrisul propriu-zis şi atît. Şi bine am făcut. Venirea mea în Bucureşti a însemnat însă o schimbare de paradigmă. Munceam foarte mult într-o ţară străină numită Bucureşti, de care mă apropia doar aceeaşi limbă pe care o vorbisem şi acasă. În rest, puteam să mă consider un cetăţean străin, departe de ţara mea. Aici mi-am făcut un anturaj frumos, apoi am început să călătoresc, dacă nu ieşeam din ţară o dată la trei luni simţeam că nu mai sînt bun de nimic pentru mine. Mai tîrziu, cînd voiam să găsesc ceva cu adevărat frumos în viaţă, n-am mai găsit pentru că nu mai scriam. Deloc. Bucureştiul m-a descurajat teribil. Şapte ani nu mi-a publicat absolut nimeni nici un rînd, nu am citit în nici un cenaclu, nu am avut nici o lectură, singura mea ieşire erau site-urile literare de mîna a treia, unde orice amator putea să-şi publice tîmpeniile. E drept, nu am insistat să apar, probabil puteam găsi o cale, dar nu mi-am găsit locul printre tenebrele zonei douămiiste, a autorilor umflaţi cu pompa – cu cîteva excepţii – şi a liderului unui anume cenaclu. Cînd l-ai cunoscut pe Virgil Bănescu? Pe Constantin Virgil Bănescu l-am cunoscut la Casa Pogor din Iaşi, venise cu Cezar Ivănescu prin martie 2000. Am făcut cunoştinţă şi am fumat împreună din ţigările lui, Camel. Ascultîndu-l, mi-am dat seama că, în sfîrşit, a apărut cineva mai bun decît mine.