Poezia lui Ştefan Manasia nu este una cu care să poţi deveni imediat familiar (în ciuda deloc puţinelor poeme memorabile), efect la început deconcertant al frecventei schimbări de registre practicate, mai vizibilă ca niciodată în motocicleta de lemn (Editura Charmides, 2011). Ofer spre exemplificare textul din intro-ul volumului (Ieşirea din carapace), care poate constitui un fel de minisinopsis a ceea ce va urma: „cred în schimbările la nivel subcelular/ cred în preţul ce trebuie plătit/ mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi/ sortînd resturile dintr-o pungă albastră/ cred în excavatoarele-abandonate/ pe şantiere/ cred în schimbările la nivel subcelular/ în bătrînele pocăite în Lennon/ şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot“.

Indiferent dacă e luat în considerare registrul tematic, tehnic sau figurativ, miza se schimbă frecvent. De la „etica grunge“ (titlul unui întreg ciclu încartea micilor invazii, Editura Cartea Românească, 2008) înapoi la Lennon, de la recuperarea copilăriei, cu universul ei marcat în aceeaşi măsură de graţie şi abjecţie, la prefigurarea unei apocalipse biologice sau electronice, de la un anume misticism, o anume credinţă în rău şi posibilităţile lui infinite de manifestare la practicarea mesajului social, fiecare dintre aceste mize rezervîndu-şi desigur discursul şi forma de prezentare adecvate, în poezia lui Ştefan Manasia distanţele măsoară abia un pas. Şi totuşi, deşi judecate la rece, lumile manasiene par să fie (prea) uşor decantabile, deşi straturile par să se sedimenteze (prea) cuminţi, nu este vorba aici despre un nedorit eclectism. De la baza reprezentată de copilărie, minunat surprinsă în amplul poem în secvenţe Ostroveni, reluat nu fără upgradări din volumul de debut (amazon şi alte poeme, Editura Tritonic, Bucureşti/Cluj, 2003), dar şi în cîteva poeme proaspete, precum superbul Dovleci (un adevărat