Întâmplare cu oraşul în care locuiesc.
Curăţarea prin apă
Locuiesc într-un oraş de câmpie
dezlânat, confuz, zdrenţuit
ca vorbirea fără şir a cuiva dus cu pluta.
O, aici e foarte uşor s-o dai în bară.
O, aici e atât de greu să auzi mierla, izvorul.
O, aici e imposibil să te ridici de la pământ.
(Aşa cum tot încerc eu, încăpăţânat şi prosteşte!)
Slujba, ce-i drept, până la un punct mi-ar surâde:
sunt, încă mai sunt, un fel de paznic
la un palat misterios şi ficţional
de pe Calea Victoriei. (Ficţional
fiindcă din el pornesc ficţiunile,
dar şi fiindcă am început să am îndoieli
că palatul există
altfel decât în gândul meu.)
Dar în oraşul acesta nu poate fi decât aşa: aici
creierul meu este neîncetat sub asediu,
împresurat, pus la zid.
El se simte ca o mică biserică în care cineva
dă buzna urlând şi sparge
toate icoanele.
Iar inima nici ea n-o duce bine.
Bate nebuneşte. Sare din piept.
Pare un creştin prins de o hoardă de mongoli.
O, şi dintr-o inimă încercuită,
o, şi dintr-un creier asediat
ce coşmaruri se nasc! ştiu
Şi nu mă mir că-ntr-o dimineaţă văd apa venind,
apa ce se revarsă cu vuiet enorm de parcă s-ar
fi spart oceanele:
a-nceput potopul
iscat, presupun, din inimile şi din creierele tuturor
inocenţilor ultragiaţi,
potopul care îneacă oraşul nesfârşit şi mortal,
cu palatul iluzoriu al atâtor deşarte ficţiuni,
palatul căruia un fel de paznic îi sunt.
Tot ce mă făcea să sufăr piere.
Însă, înghiţit de ape, pier şi eu,
căci din aceeaşi lume nevrednică sunt parte.
Deodată aud o voce
şoptind Descătuşează-l pe cel
întemniţat în mintea ta, asta-i salvarea,
pune-l în liberta