Ca şi tatăl meu, am şi eu o agendă telefonică „de birou“, format A4, mare cît să-mi intre-n ea toţi prietenii. N-am renunţat nici azi la ea, ferfeniţită după nu mai ştiu cîţi ani de folosinţă. Încă de la început, am scris în ea doar cu creionul: se mai schimbau numerele, mai plecau oamenii din ţară, mureau. De la o vreme încoace, am constatat că ştersăturile cele mai multe se datoresc morţii. Mereu mi se eliberează locuri. În ritmul ăsta, tot mai accelerat, mă tem că nu voi avea niciodată nevoie de o alta. Mi-aduc aminte de morţii mei, de fiecare dată, cu aceeaşi furie ca la-nceput. Nu cred că voi reuşi vreodată să privesc cu seninătate filozofică moartea celor pe care i-am iubit. A fost întîi, demult deja, în 1983, bunicul, acasă. Se căznea să moară şi inima-i juca feste, nu se dădea bătută, a durat mult. Prima moarte pe care am vegheat-o. I-a urmat, după zece ani, bunica. Urît şi greu. Şi s-a dus o parte din copilărie. În ianuarie 1995, Ludwig Grünberg. Primul din grupul de prieteni al părinţilor. Crescusem cu el, mă jucasem cu el, şi cu Neli, şi cu Laura. Apoi, în februarie 1995, Cristian Popescu; cel dintîi şoc mare, cel dintîi prieten al meu care murea – nici azi nu ştiu de ce, nu înţeleg cum – cînd eram încă tineri. O vreme i-am lăsat numărul, apoi a murit şi mama lui. L-am şters. În 2001, a murit tata, în spital, după o operaţie reuşită, schimbat de suferinţă, deloc senin şi împăcat. În 2003, s-a dus Dolfi (Dumitru) Solomon. Al treilea din grupul de prieteni din tinereţe ai părinţilor. Revelioanele făcute cu ei cînd eram mic... Tot el m-a „debutat“ la, azi dispăruta, Scena. Înmormîntarea a fost într-o zi vîntoasă cu un ger crîncen, cu lume puţină, prea puţină pentru ce a însemnat el pentru teatru. În 2005, inexplicabil, George Dumitrescu – şi grupul meu de prieteni din facultate s-a mai împuţinat. Aprilie 2006, socru-meu, după chin mult. În mai 2006, s-