Pentru comemorarea lui I.L. Caragiale şîn 1962ţ se mobilizează mulţi şi probabil o fac cu plăcere şi bună-credinţă, pentru că se pot citi texte de o calitate remarcabilă. Aşa este evocarea semnată de Cella Delavrancea în pagina 4 a numărului 23 al Gazetei literare. Cella Delavrancea povesteşte cu umor şi rafinament psihologic despre un concert pe care l-a susţinut la Berlin, foarte tînără fiind. Caragiale locuia deja acolo, iar dialogurile între scriitor şi mica pianistă, căreia Caragiale i se adresa cu apelativul „Aghiuţă”, sînt savuroase. Indiferent ce cantitate de adevăr biografic conţin, senzaţia de autentic este copleşitoare şi faţeta umană, caldă, duios exigentă a scriitorului se vede ca niciodată. Acelaşi efect îl are şi interviul publicat în acelaşi număr cu fiica scriitorului, Ecaterina Logadi. Probabil şi datorită intervievatoarei (Tita Chiper), interviul este o capodoperă a genului prin spontaneitate şi amănunte imposibil de aflat altfel despre cum a fost Caragiale ca tată, ca prieten, ca ins aflat între două ţări, între două lumi.

Deşi există şi o „Sesiune festivă a Academiei Republicii Populare Romîne şi a Uniunii Scriitorilor consacrată comemorării lui I.L. Caragiale” – de la care se relatează în paginile doi şi trei ale numărului 23, deşi există şi nelipsitele texte festiviste care nu adaugă nimic substanţial figurii scriitorului (Mihu Dragomir, „Caragiale şi Macedonski”, sau Mihai Beniuc, „I.L.Caragiale, 50 de ani de la moarte”), comemorarea în paginile revistei este în general o reuşită şi asta în primul rînd dadorită textelor de evocare pomenite care destind atmosfera şi schimbă aerul festiv într-unul respirabil, ba chiar pe alocuri plăcut. Este, s-ar putea spune, una din primele dăţi cînd o sărbătoare cu subiect literar nu mai este covîrşită de politic, respectiv de analize cu scop politic şi propagandistic, ci primează sau cel puţin ies