Emil Constantinescu povesteşte, într-un interviu-maraton prin istoria anilor ’90, despre cum a readus România în atenţia Occidentului. Un exemplu: dintre liderii est-europeni, doar Lech Walesa, Václav Havel şi el s-au adresat, vreodată, Congresului SUA.
De la biroul său de pe Splaiul Independenţei, de unde luptă încă pentru dezvoltarea societăţii civile, Emil Constantinescu contemplă, entuziasmat, importanţa istorică a sfârşitului anilor '90. Preşedintele României (1996-2000) de care s-au legat, probabil, şi cele mai mari speranţe, şi cele mai mari dezamăgiri stă aici de strajă propriei statui. Anvergura internaţională a acestui lider regional ne zdrobeşte încă de la intrare.
Aşteptăm în anticameră şi observăm - ochii reporterilor nu pot să rămână orbi la aşa ceva! - că pe ceasul din perete o mână criminală a aşezat în dreptul cifrei „6" alţi doi de „6". „666" aici, în anticamera Preşedintelui? De unde? Cum şi de ce? Nu reuşim să aflăm, căci iată că apare Emil Constantinescu însuşi. E tot un zâmbet. Radiază: „Vă rog să mă iertaţi, am întârziat, fiindcă am stat până acum pe telefon cu Cindy, soţia lui John McCain (n.r. - fost candidat al Partidului Republican la alegerile prezidenţiale din SUA în 2008). Mi-a propus să fiu observator al alegerilor din Tunisia. Mă duc, bineînţeles că mă duc".
Emil Constantinescu a fost, până de curând, cititor fidel al ziarlui „Adevărul". Chiar în ziua când l-am vizitat, ziarul, însă, îl dezamăgise îngrozitor reflectând în termeni pozitivi, călduroşi, ultima vizită a preşedintelui Traian Băsescu în Statele Unite. „Gata, nu mai vreau «Adevărul»! Mai bine mă uit direct pe site-ul Cotrocenilor!".
Ca şi noi, de ce să nu recunoaştem, Preşedintele e dezgustat de starea generală a presei din ţara noastră, şi nu putem să nu îi dăm partea sa de dreptate când spune: „Oamenii politici îi tratează pe ziarişt
