Mihai Şora mi-a apărut de la primele sale scrieri preocupat de momentele liminare, de rădăcinile lucrurilor, de începuturi. Mi-a mărturisit odată că a trecut şi pe la Matematica Universităţii din Bucureşti, unde audiase unele cursuri; acest lucru bănuiesc că s-a întâmplat în al patrulea deceniu al secolului trecut.

Este de presupus că a fost fascinat de modul în care proiectul matematic începe cu alegerea unor obiecte considerate primitive şi a unor enunţuri care se auto-explică (axiome). Cuvântul cheie este aici: alegerea. Autori de mare prestigiu au reprezentat creativitatea umană ca o articulare între două feluri de acte: alegeri şi combinări. Unii, precum Mihai Şora, excelează în alegeri, alţii, în combinări. Simplificând poate nepermis lucrurile, putem spune că alegerile sunt acte semantice, combinările ţin de sintaxă. Orele de matematică pe care Mihai Şora le-a frecventat, amintirile din şcoală l-au condus la impresia că această disciplină este preponderent sintactică, în timp ce el se simţea atras de partea semantică.

Dacă ne-am opri aici, nu am spune încă esenţialul. Şora investea în actul de alegere modul său fundamental de trăire: contemplare, nedumerire, întrebare, mirare. Un act esenţial poetic.

Atenţia sa s-a oprit totdeauna asupra momentelor aurorale, de întemeiere, de emergenţă a marilor elanuri ale aventurilor spirituale ale fiinţei umane. În astfel de momente a căutat să desluşească natura specifică a diferitelor forme ale creaţiei: ştiinţă, arte, filosofie. Şi-a dat seama că interogaţia sa nu poate aspira decât la o „cunoaştere cu rest“, că este obligat să se întoarcă mereu la gândul său anterior, să-l reia şi să-l supună unei analize necruţătoare. Aşa se face că a simţit nevoia, de multe ori, să se prevaleze de un scenariu teatral, care să scoată în evidenţă natura conflictuală a propriei sale reflecţii, concomitenţa cu