În cursul unei anchete asupra Celui mai mare român, după ce au fost numiţi, de-a valma, voievozi, dictatori, poeţi, am văzut şi auzit la televiziune o ţărancă bătrână, de prin Banat. –„Cel mai mare român, spunea femeia, a fost domnul Oancea. Oancea Vasile“. – „Dar cine era Oancea Vasile?“, s-a mirat reporterul. – „El a fost un om care a săpat o fântână la noi în sat, a răspuns femeia. A fost un om foarte mare!“

Nu numai că declaraţia bătrânei contrasta profund cu şuvoiul de idei primite, de prejudecăţi, de istorie insuficient asimilată, de resentimente ascunse, de maliţie care hrănea ancheta. Dar era un elogiu original, călduros, adus unui act creator şi împrospătător. Omul care aduce apa, elementul simplu şi indispensabil, ostoind setea, care încurajează viaţa, iar nu duşmănia, care face să crească; cel care face un serviciu esenţial colectivităţii fără să vrea puterea şi pe care ni-l putem imagina odihnindu-se, precum Hipocrat, alături de fântâna lui, sub arborele umbros din insula Cos, omul liniştit şi curat de la fântână, era, la rândul lui, obiectul celui mai pur şi genial elogiu din câte mi-a fost dat să aud.

Dacă am reuşi să scădem pe a face din a fi, degajând în acest fel esenţa umană, dacă am uita pentru o clipă viaţa plină a lui Mihai Şora, filosoful, editorul, martorul atent şi perspicace observând din turnul său două veacuri de tulburări şi metamorfoze, dacă am opera această nenaturală, dar ontologic necesară scădere, sunt convins că imaginea care ar rezulta ar fi foarte asemănătoare cu a acelui om liniştit şi curat de la fântână, domnul Oancea Vasile.

Ceea ce m-a izbit mereu în comunicarea cu Mihai Şora este că vorba lui se înconjoară de tăcere. Tăcerea lui nu vine nici din voinţa de ascundere, nici din confuzia gândurilor. Ea este limpede, calmă, răcoroasă. Este tăcerea care precedă o zicere justă, o apreciere potrivită, totdeauna