Apărută în urma unei remarce prieteneşti a lui Gabriel Liiceanu, după care textele publicate în „Dilema (veche)“ şi în „Adevă rul“ ar fi coagulabile sub genericul unui vademecum pentru cotidianul nostru fractura(n)t, cartea exprimă speranţa autorului în valoarea incavată în „nota fulgurantă, reflexia frugală, schiţa de demaraj”.

Utilitatea acestora se poate valida mai ales în condiţiile în care „veacul nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem”. Cum nu e plauzibil nici să rămâi fără reacţie la derapajele zilnice ale semenilor, legate directpolitic sau oblic de viaţa ta, se naşte ceea ce citim acum, adică intervenţiatabletă concentrată, spumoasă, emanaţie tipică de moralist, de structură conservatoare. Demersul se dovedeşte exorcizant şi terapeutic, uzând copios de insolitare prin excelenţa, aş zice rarisimă pentru graba contemporană, a asocierilor imposibile care, totuşi, nu trimit la vreun orizont suprarealist. Un prim exemplu: maidanezul întâlnit, invariabil, tolănit pe trotuar, e văzut ca „extatic”, în comparaţie cu trecătorii care îl evită ca nişte „agitaţi”. Patrupedul, în animalitatea lui, pe care am pierdut-o noi, cu ghilimelele de rigoare, atinge, brusc, pragul simbolic al ipostazei dezirabile descriptibile prin ieşirea din iureşul urgenţelor şi contingenţelor (ce numea Alvin Toffler, mai demult, tranzienţă): „Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, «vagabonzii», vietăţile fără stăpân şi fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are «stabilitatea» unui călugăr Zen”. Din multe pagini, practic, de peste tot, reiese elogiul răgazului inconceptibil în afara singurătăţii care înseamnă, tout court, libertate.

În absenţa acestui interval petrecut cu sinele dezamorsat, când demonul eficienţei poate bascula în angelica plăcere, munca redevine activitatea torturantă subsecventă păcatului dintâi. Miza este să găseşti argumente p