La începutul acestui an, am avut ocazia să descopăr cîteva texte inedite ale lui Roland Barthes, din perioada pe care el o numeşte a „dorinţei de a scrie“, cea care precedă apariţia primului său volum, Gradul zero al scriiturii, în 1953. Roland Barthes îşi începe viaţa de scriitor tîrziu, la aproape 40 de ani, pentru că tuberculoza îl rupe de o carieră universitară şi – poate – diplomatică – pe care avea să o recupereze parţial după 1960. A nu publica nu înseamnă a nu scrie. De aceea, există o aşa-numită literatură de sertar a lui Roland Barthes, dintre care unele texte apar în cuprinsul primului volum al Operelor complete editate de Eric Marty în 1995, apoi în 2002. Dar mai e ceva: Roland Barthes petrece doi ani, cu întreruperi, în România, în calitate de bibliotecar şi apoi de ataşat cultural al Ambasadei Franţei la Bucureşti, în cadrul Institutului Francez de Înalte Studii (între toamna lui 1947 şi toamna lui 1949), asistînd la schimbarea bruscă şi violentă de regim de la noi. El va fi însoţit aici de mama lui, Henriette – de care va fi mereu legat şi a cărei moarte, în 1977, îl aruncă într-o depresie intermitentă. Fie spus între paranteze, pentru a o putea aduce pe mamă la Bucureşti, trebuie să o treacă drept soţia lui (conform actului de acceptare care se găseşte în Arhivele Ministerului francez de Externe, de la Nantes). Am avut ocazia să stau de vorbă cu cîţiva eminenţi „barthesiologi“: Eric Marty şi Claude Coste m-au susţinut în cercetările pe care le-am întreprins, şi nu au fost singurii. După ce în ultimii zece ani au apărut fie scrieri personale inedite (Jurnal de doliu, de pildă), dar şi cursurile predate la Collège de France în ultimii trei ani de viaţă, numele lui Barthes este tot mai puţin legat de cel odios al „structuralismului“ şi al teoriei literare dure din anii 1960, şi tot mai mult asociat cu o întreprindere scripturală şi scriitoricească