Am scris cândva despre ortodoxie ca paradox. Am înţeles apoi că şi jurnalistul care scrie ori realizează emisiuni pe teme religioase trăieşte în plin paradox.
În realitate, precum în întrega noastră societate, şi aici avem de-a face cu un reînceput. Dacă undeva în perioada interbelică existau tentative destul de închegate de jurnalism creştin sau general religios, astăzi încă silabisim. Lipsa unei tradiţii neîntrerupte precum în Grecia ori Italia, bunăoară, încă se simte. Deformările de toate categoriile aduse de comunism şi-au pus, dramatic, amprenta. Rareori găseşti oameni bine documentaţi (nu zic vorbă mare: cu studii de specialitate) dar care să aibă şi condei. Şi asta nu este tot, îşi spun cuvântul multe altele.
Inteligenţa spirituală şi cinstea stau pe primele locuri. Puterea de-a face faţă feluritelor presiuni: fie ele venite dinspre ceilalţi colegi jurnalişti, din ce în ce mai înclinaţi spre picanterii şi scandal, fie dinspre Biserică reprezentată de clerici de rând şi ierarhi - oameni şi ei, cu simpatii şi antipatii, mai mult sau mai puţin inteligenţi, mai mult sau mai puţin înduhovniciţi, grupaţi conjunctural în câteva orientări, funcţie şi de inteligenţa spirituală, şi de structura psihologică, şi de calitatea morală. Toate acestea enumerate sumar se conjugă cu înaintarea societăţii umane spre o postmodernitate la care Bisericile creştine fac faţă din ce în ce mai greu. Problematicile prezentului năvălesc agresiv, abia dacă mai ai timp pentru limpezire lăuntrică şi pentru acţiune în consecinţă.
Paradoxul în care locuieşte şi de care este locuit jurnalistul creştin este evident: acesta este interfaţa între presiunile venite dinspre truda omului de presă şi exigenţele unei pagini/emisiuni creştine. Nu trebuie să se lase luat de valul limbajului popesc de lemn dar nici să abandoneze trezvia limbii române iscusit închegată de bucuria creşti
