Criza financiară survenită pe neaşteptate în septembrie 2008 a provocat un şoc multiplu în întreaga lume, făcînd nivelul de trai să scadă sensibil în majoritatea ţărilor.

Aceeaşi criză a adus însă şi fericirea altora. Persoanele care nu au avut decît de cîştigat din ceea ce s-a petrecut în septembrie 2008 şi în lunile următoare nu sunt multe – ele reprezintă mai degrabă o minoritate; dar o minoritate extrem de vizibilă şi de zgomotoasă. Îi putem aminti mai întîi pe ideologii de orientare comunistă, pe anarhiştii dornici să dărîme societatea liberală, pe politicienii brazilieni de stînga, aflaţi de mai mulţi ani la putere. Pentru aceştia, nefericirile provocate de criză în casele a sute de milioane de oameni nu au însemnat nimic pe lîngă bucuria jubilatorie produsă lor de aceeaşi criză: se dovedea, în fine, că ei avuseseră dreptate şi că lozincile despre inevitabila prăbuşire a capitalismului, iată, se confirmau.

În consecinţă, discursul oficial brazilian a căpătat o coloratură revendicativ -triumfătoare. După ce secole la rînd a imitat, resemnată, Europa şi Statele Unite, i-a venit şi Braziliei apa la moară: a sosit momentul să dea şi ea lecţii altora, să-i înveţe ce înseamnă politică economică şi cum trebuie condusă lumea.

Intervenţiile guvernanţilor brazilieni, începînd cu cele rostite la ONU sau în Grupul celor 20 şi terminînd cu intervenţiile din foruri mondiale de mai mică importanţă, au un aer comun, uşor de explicat psihanalitic, mai greu de explicat dacă luăm în considerare realitatea de pe teren. Dar cine are timp de aşa ceva…

Demonstraţiile repetitive pleacă de la premisa că în Brazilia criza abia de a existat şi că, oricum, a trecut de multă vreme; că vinovate de criză sunt „ţările bogate”; că economia mondială nu ar trebui să se mai bazeze pe dolarul american (dar pe ce? sugestiile rămîn deocamdată vagi); în fine, că ţările să