Deodată, România şi-a adus aminte că are un Rege. Nu demult, îl alungase şi-l insultase cu năduf, ca la uşa cortului, „fira-i al naibii, Majestate!”. Îl urmărise ca pe un proscris pe autostrada fundăturii beznicioase şi nu se lăsase până nu-l urcase cu forţa în avion şi-l aruncase iarăşi în pribegie! Astfel fusese, cică, salvată Republica, iar ţărişoara trecuse, chipurile, de o mare primejdie. Destui au suspinat atunci, s-au făcut filme şi scenarii, s-a făgăduit credinţă veşnică alungatului încoronat, însă timpul a aşternut uitarea peste ruşinoasa întâmplare.

Patimile s-au domolit şi au schimbat vremurile, iar vremurile au schimbat oamenii într-atât încât mulţi fesenişti au devenit monarhişti. Îmi este greu să spun dacă de bonton, dintr-un interes politic imediat, sau din aceeaşi cauză de care boierii s-au lovit în ceasul impunerii domnitorului nepământean la Bucureşti. fitiu doar că eu m-am trezit republican, cum altfel?, într-o perioadă de umanizare a comunismului. Auzisem vag că înaintea lui Groza avuseserăm aici un os domnesc din stirpea nobilă a Hohenzollernilor, atât. Cărţile de la şcoală nu-l prea pomeneau, iar celelalte n-ajunseseră la mine. Circula zvonul că Alteţa Sa ne vânduse ruşilor şi apoi plecase în Elveţia cu un tren burduşit cu averea naţiei, mama lui de trădător!

Tata-mare, ţăran cu şcoală puţină, mi-l povestea însă ca pe un erou curajos, şi asta mă împingea pe gânduri. Îl cunoscuse la Sibiu, cătană fiind, iar Regele Mihai le veghease depunerea jurământului. Bunicul rămăsese de-a pururi impresionat de ţinuta prinţului moştenitor şi de aceea lăcrima ori de câte ori îi rostea numele. fii cum să nu-i suduiască pe comunişti, că din pricina lor România încăpuse pe mâna unor maţe fripte, unor terchea-berchea? Un potop de înjurături se rostogolea din gura bunicului, în ochii căruia clipea nostalgia princiară. Nu-l înţelegeam neam şi d-aia îl ş