Cronica literară e, prin tradiţie, o formulă publicistică în cadrul căreia un cititor specializat scrie despre cărţi, formulând judecăţi de valoare şi propunând analize. Prestigiul ei a fost la noi, încă de la începuturi, considerabil.

Chiar şi în vremea comunismului, prin câţiva din „înalţii preoţi literari”, de la Nicoale Manolescu şi Eugen Simion, la Ov. S. Crohmălnicanu, Lucian Raicu, G. Dimisianu, Mircea Iorgulescu, Cornel Ungureanu, Marian Papahagi, Al. Cistelecan, Dan C. Mihăilescu (lista poate fi lungită), ea a reprezentat reperul decisiv în stabilirea ierarhiilor literare. Autoritatea ei a continuat să rămână la cote acceptabile chiar şi după 1990, în condiţiile în care haosul şi nepăsarea au contribuit la marginalizarea probabil iremediabilă a câmpului cultural. M-am gândit de mai multe ori că ar merita scrise cronici literare nu doar despre cărţi, ci şi despre povestiri, fragmente de nuvele, grupaje de poezii publicate în reviste. Ar fi un semn de „democratizare” şi, fireşte, de ironică participare la relativismul care oricum a invadat viaţa publică şi culturală.

Scriind rândurile de mai sus, aveam de fapt în minte o ţintă precisă: poemul Motanul, al lui Eugen Suciu, publicat în numărul trecut al României literare. E o poezie de-o ameţitoare frumuseţe, ce merită analizată separat, fără legătură cu scrisul anterior al autorului. Motivul pisicii e unul de care poezia modernă a uzat şi a abuzat, de-ar fi să dau doar exemple faimoase precum Le chat, al lui Baudelaire, cu acel „dangereux parfum” care avea să devină o marcă a modernităţii, pisica din Cheshire a lui Lewis Carroll, ori ciclul Old Possum’s Book of Practical Cats, al lui T. S. Eliot. Din acesta din urmă, Eugen Suciu va fi împrumutat obligaţia de a-şi boteza pisica. Nu cu trei nume, cum pretindea codul pisicesc al lui Eliot, ci numai cu unul sonor: Eustache. (O seducătoare introducer