Ştefan Manasia e, între poeţii în general tranzitivi ai generaţiei sale, un ermetic. S-ar zice că amănuntul acesta a scăpat atenţiei comentatorilor. (Cei mai mulţi dintre ei citindu-l rutinier, ca pe unul dintre ultimele produse de lux ale neoexpresionismului echinoxist.)

Nu e tocmai aşa. Daniel Cristea- Enache face excepţie. În cele două cronici pe care i le-a dedicat lui Manasia (în 2006, respectiv în 2008), criticul are câteva bune intuiţii. Chiar dacă termenul nu apare negru pe alb, grila de lectură aplicată unor volume ca Amazon sau Cartea micilor invazii e una explicativă, proprie poeziei dificultoase.

„Visele «sofisticate» şi «uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea» sunt lentilele poetului, instrumente ori dispoziţii lirice cu care el caută interstiţiile realului, pentru a-l pătrunde şi modifica din interior. Fiecare fapt, cât de mărunt, şi orice fărâmă de realitate capătă semnificaţie, elementele ajungând (ca în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu) să facă una cu conştiinţa ce le percepe şi integrează”, scrie de pildă Cristea-Enache despre primul volum citat.

Abia presimţită până acum, trăsătura aceasta devine tutelară în Motocicleta de lemn. Cu abnegaţie aproape, Ştefan Manasia complică, aici, limbajul. O mai făcuse şi alteori. (Dovadă ciclul Ostroveni. Viaţa şi contactele, pe care îl preia din Amazon.) Dar nu la fel de dezinvolt. În Motocicleta de lemn nimic nu e lăsat aşa cum ar trebui să fie. Pe de-o parte, avem o asintaxie cronicizată. Frazele sunt, de cele mai multe ori, rupte la mijloc, ca nişte oase cărora li se vede măduva. Legiferat astfel, aleatoriul capătă semnificaţii independente. Pe de altă parte, ligamentele proliferează. Cratimele sunt pretutindeni. Chiar şi la începuturile de vers:

„Am văzut guşterele/ -nghiţit de rugi şi-n urmă apa” (p. 9); „Sălbăticia reprodusă-n mii de exemplare” (p. 10); „Chipul m