Nichita Stanescu nu a fost un creator solitar, ci unul care-si "exercita" arta in public. O mare parte din poeziile sale au fost concepute atunci cind poetul se afla intr-o anumita stare euforica si era inconjurat de un anturaj ce-i impartasea aceasta efuziune. El avea nevoie ca publicul (anturajul) sa participe afectiv la momentul gestatiei. La aniversarea a saptezeci de ani de la nasterea lui Nichita Stanescu, Nicolae Manolescu scria: „Nici unul dintre poetii contemporani n-a avut asupra poeziei de dupa razboi influenta pe care a avut-o el. I s-a recunoscut de la inceput intiietatea, care i-a fost rareori contestata, in pofida faptului ca literatura din ultimele decenii n-a dus lipsa de poeti foarte buni." Intr-adevar, in epoca postbelica, au aparut poeti de prima marime care au schimbat la modul profund fata literaturii romane. In ciuda perioadei anacronice pe care a traversat-o societatea romaneasca de-a lungul celor patruzeci si trei de ani de totalitarism, cu unele exceptii, desigur, si cu tributul platit puterii, literatura romana, si in special poezia, a cunoscut o dezvoltare neobisnuita, paradoxala, comparabila, poate, cu perioada interbelica. In acest sens, mult hulita afirmatie a lui Nicolae Breban, precum ca dictaturile creeaza premisele aparitiei unor genii pare sa contina o mare doza de adevar. In vremea dictaturii energiile se canalizeaza spre un singur tel. Ele nu se risipesc in mii de actiuni marunte. Telul acesta este lupta cu sistemul. Drept una din armele cele mai teribile este folosit cuvintul. Cuvintul devine o grenada ce poate exploda la fiecare pas, iar literatura un teren minat. Sub dictatura metafora infloreste. Se transforma intr-o lupa, intr-un telescop prin care poti contempla corola de minuni a lumii. Frumusetea si adevarul - care nu poate fi rostit decit intr-o forma acoperita - devin la rindul lor arme care trec din mina artistului in