Lumea contemporană, care pare că se poate dispensa de dimensiunea culturală, are astăzi, mai mult ca oricînd, toate şansele şi neşansele pe care o criză profundă le presupune. Are, în primul rînd, şansa de a redescoperi valorile uitate ale spiritului, de a se reîntoarce către ceea ce ne defineşte ca fiinţe umane. Dacă supravieţuieşti, după o dramatică şi vertiginoasă coborîre în Maelström, singura variantă este să începi să reconstruieşti temeinic, făcînd recurs la toate acele valori de care, la un moment dat, prea puţini mai păreau interesaţi. Şi, în pofida tuturor semnalelor de alarmă, care anunţă sfîrşitul iminent al lumii în care trăim, subminată de succesivele crize economice, fragilizată de incompetenţa celor ce-i conduc destinele şi aneantizată de diminuarea valorilor morale, există şi motive de optimism: în orice sfîrşit există premisele unui nou început, iar acesta e de neconceput în absenţa dimensiunii culturale. Dacă elitele financiare, bancare şi politice se înşeală (şi ne înşeală), interpretînd greşit datele furnizate de realitatea înconjurătoare şi producînd, în consecinţă, soluţii eronate pentru multiplele crize cu care ne confruntăm, o tentativă de a regîndi fundamentele lumii de azi în termeni culturali şi morali, oricît de donquijotească ar putea părea la prima vedere, nu trebuie desconsiderată. În fond, singura investiţie pe termen lung este cea care are în vedere educaţia, sănătatea şi cultura unui popor. E nevoie, cu alte cuvinte, şi de o acţiune culturală constantă, nu doar de măsuri economice temporare, a căror aplicabilitate şi eficienţă nu este niciodată garantată. O acţiune culturală menită să readucă în atenţie importanţa pe care o au în evoluţia unui popor principiile etice, libertatea de gîndire, spiritul critic şi respectul pentru competenţă. O acţiune culturală pe care nu doar guvernanţii au datoria să o promoveze, ci una ce es