Bergodi a jucat cu Onicaş titular, Bicfalvi a înscris un gol superb sub comanda lui Hagi, Olăroiu l-a pus să bată penalty într-un meci internaţional oficial pe minorul Ochiroşii, Ţiţi Dumitriu, în scurtul său mandat, l-a aruncat în luptă pe foarte tânărul Simion. Toate aceste debuturi curajoase au fost aplaudate şi susţinute de public, oamenii din tribună simţeau cum, sub ochii lor, unul tânăr de-al lor ia viaţa în piept.

Miza pe străini

Toţi aceşti tineri promiţători au avut traiectorii scurte. În primul rând, cei care le-au prilejuit debuturile, antrenorii, au plecat de la echipă. Apoi a venit rândul tinerilor să plece. Au fost mult mai interesanţi stranierii aduşi pe sume importante, însoţite de comisioane frumuşele, decât autohtonii care puteau creşte. Credul într-o vreme, dar şi dornic de performanţă cu orice preţ, patronul pleca urechea la cei din jur, care-i făceau capul mare cu fraze de tipul: "Niciodată n-o să putem să mergem în Champions League cu Simion, avem neapărată nevoie de Arthuro" sau "Ce Onicaş? Nu vezi ce beţe de picioruşe are? Să vină Grzelak, că e de valoare!". Şi exemple ar mai fi. Bibişkov, adus deşi la Steaua II erau atacanţi în căutarea afirmării. Sau Armenteros, care vreo cinci perioade intercompetiţionale a tot venit la Steaua, până când n-a mai venit.

Cu traista-n spate

Bicfalvi s-a dus la Buzău, într‑o echipă foarte slabă, şi şi-a rupt piciorul. Tot la Buzău s-a accidentat grav şi Ochiroşii. Pentru ambii, au urmat perioade de pauză, împrumuturi după împrumuturi şi, în final, pierderea unor ani extrem de importanţi, cei care urmează imediat după juniorat. Sau cazul lui Simion. Era împrumutat undeva, la UTA să zicem. Când apuca să se acomodeze cu colegii, cu antrenorul, clubul-mamă, Steaua, îl redirecţiona în altă parte. La Pandurii, de exemplu, unde urma altă acomodare cu alţi colegi şi cu alţi antrenori. @N